După 16 ani în care aproape m-am identificat cu locul de muncă și n-am făcut mai nimic în rest, vîrsta de mijloc care începe mai mereu cu 4 și care se apropia mă speria cumplit.
Eu venisem cu gîndul să rămîn și să mă integrez, și acesta cred eu că a fost motorul care m-a făcut să trec peste greutăți, combustibilul fiind speranța.
Am petrecut singură Paștele pentru prima dată în viața mea și a fost destul de straniu, dar m-am îmbărbătat cu gîndul că măcar acest virus nu mi-a stricat Crăciunul.
Pe cît de solid e instinctul meu în probleme care țin de profesie, pe atît de păgubos e în cele sentimentale. E prăpăstios, configurează pînă la cele mai mici detalii scenarii care se dovedesc a fi complet eronate, detestă incertitudinea.
Visul femeilor de a se căsători pare a rămîne singurul care sfidează trecerea timpului, rîde în nas emancipării și egalității între sexe și alimentează imaginarul cu povești cu prinți și rochii obligatoriu de un alb imaculat.
Am fost curioasă să găsesc oameni care avuseseră experiențe similare, să învăț ceva din poveștile celor care, la un moment dat, aleg să fie propriii lor stăpîni.
Lucrul pe cont propriu îți aduce un fel de libertate similar chiulului din liceu. Ideea că poți bea o cafea în parc la ora la care majoritatea cunoscuților sînt la birou sau în cîmpul muncii este de neînlocuit.
Freelancing-ul nu este doar despre cum muncești, ci despre cum trăiești (nu mai știu cum e să plec în vacanță fără laptop, dar nici nu mai știu cum arată bazinul de înot după ora 18), cred că atunci cînd lucrezi pentru tine cîștigi și pierzi un singur lucru: timpul.
Toxicitatea locului de muncă este o problemă reală, în continuare combătută sau chiar negată în totalitate. Impactul unui mediu toxic are consecințe severe în planul individului, poate accentua sentimentele de inadecvare, de inutilitate, ori poate pune un nivel ridicat de presiune, cu așteptări nerealiste și cu accent pe înaltă performanță (ce resetează valorile individului și generează un cadru iluzoriu de bine).
Momentele de fericire vin, în viață, cînd reușești să deții controlul asupra neajunsurilor. Cînd înlocuiești individualismul cu o dulce interdependență, cea care generează dor.
Acum mi le amintesc ca pe niște lucruri pe care le-am pierdut la partaj, așa cum s-a întîmplat cu festivaluri la care nu mai pot merge pentru că le-am trăit cu altcineva, orașe pe care nu mai sînt în stare să le vizitez fără să văd zîmbete și umbre peste tot sau săli de cinema unde nu mai am tăria să intru cumpărînd un singur bilet.
Metamorphosis a fost tema evenimentului TEDx Bucharest de anul acesta. Ea a adunat pe scenă personaje puternice care au oferit, prin propriile lor povești uluitoare de viață, dovezi că cele mai grele situații sînt și cele care determină schimbarea – o schimbare văzută, mai degrabă, ca transformare.
Piața Moghioroș înghesuie, după reguli proprii, într-o vecinătate bizară, dar acceptată, toate meșteșugurile din vremurile de altădată, cînd hipermarket-urile și comenzile online erau doar un vis.
Cel mai impresionant a fost mesajul unei fete de vîrsta la care eu urmam cursurile unei facultăți alese greșit. Spunea că festivalul este locul unde poate fi ea însăși, fără să se simtă judeca
