E remarcabil cum timpul filtrează totul prin lentila lui bună. Cum, după douăzeci de ani, amintirile își estompează încet conturul, devin ceva dulce-amar și îți dau starea cam sumar denumită „nostalgie“. Poate, așa cum spunea Nichita într-o poezie, dincolo de timp, rămîn doar momentele în care ai rîs sau ai plîns odată, împreună cu cineva, la începutul sau la sfîrșitul unui drum.
„De ce, totuși, televiziune?“ – a insistat cineva, după ce am înșirat o listă întreagă de neajunsuri ale acestei profesii, printre care programul neregulat, faptul că depinzi de alții, de mulți alții, stresul termenelor-limită sau emoția directului.
Aşteptam ritualul de sîmbătă seara cîte o săptămînă întreagă. Anii ’90 se apropiau de mijloc, iar eu tocmai intrasem la liceu. Discoteca în blue jeans se trasmitea în eter pe Programul III, adică Radio România Tineret, şi ţinea toată noaptea de sîmbătă spre duminică.
În vara lui 2003, la redacţia Matinal a TVR-ului se aflau în practică vreo zece fete. În afară de mine, toate erau încă studente, la Jurnalism sau la alte facultăţi. Nu ştiu dacă toate visam să devenim „vedete de televiziune“, cert este că, din acel grup, mai sîntem, în prezent, în TVR, doar două.
Dacă cineva mi-ar fi spus, în primii 30 de ani de viaţă, că eu voi ajunge la psiholog, aş fi rîs ca la o glumă bună şi nouă. M-am bucurat de o copilărie fericită şi plină, de părinţi care au avut grijă să-mi ofere tot sprijinul lor afectiv şi material, am călătorit unde am dorit, fac meseria pe care am visat-o întotdeauna.
Prima mea ieşire din ţară s-a petrecut în toamna lui 2006, cu cîteva luni înainte ca România să devină membră a Uniunii Europene. Destinaţia era Germania, iar plecarea din vremea aceea presupunea dovada unei rezervări la hotel, o sumă de bani asupra ta, uneori şi o persoană de contact acolo unde doreai să ajungi.
"Problema, în general, în România este că individualismul ne guvernează existenţa; aici spunem că e bine cînd fiecare îşi vede de treaba lui, îşi mătură curtea lui şi atît. Spaţiul public nu ne interesează, nu este al nostru. Vecinul – nici atît, eventual dăm vina pe el pentru ce nu facem noi."
Mi-am petrecut concediile ultimilor ani la casa părintească din Aiud, judeţul Alba. Un orăşel cu puţin peste 20.000 de locuitori, bine ascuns între dealurile prietenoase din Ardeal, scăldate mai mereu într-o lumină despre care pictorul Horia Cucerzan, născut la Blaj, spunea că are culoarea mierii.
Cînd am ajuns pe Insula Wight, cei doi buni prieteni care mă invitaseră acolo mi-au spus, pe un ton conspirativ, că m-am înscris într-un cerc extrem de restrîns: acela al românilor care au pus vreodată piciorul pe cea mai mare insulă britanică, nu mai lungă însă de 27 de mile.
Într-un nomenclator neconvenţional al profesiilor, în dreptul lui Alexandru Dumitru ar trebui scris doar atît: călător. Cu pasul, cu bicicleta, cu trenul de noapte, pe munte, spre est sau spre sud. Din Iran şi Afganistan, pînă în Republica Centrafricană şi Uganda. Din Irak şi Siria, pînă în Mongolia.
Despre americanul de origine română Nicholas Dimăncescu am auzit pentru prima dată la sfîrşitul anului 2010. Venise în România pentru a-şi lansa filmul Knights of the Sky/Cavalerii cerului, un documentar despre confruntările aeriene dintre piloţii români şi cei americani, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Îmi amintesc că, la un moment dat, ne-au adunat la şcoală pe toţi cei din ciclul primar, într-o sală uriaşă, unde ni s-a dat un test mai ciudat. La început, am scris după dictare un text despre conducătorul Nicolae Ceauşescu şi al său partid. Apoi, ne-au cerut date despre noi – numele, adresa, meseriile părinţilor.
Găsirea unor protagonişti care să „joace“ în cîte un episod de o jumătate de oră, produs de TVR Internaţional, mi-a dat bătaie de cap trei ani la rînd. Emisiunea care avea drept titlu prefixul României îşi propunea să facă un portret al străinilor stabiliţi aici, temporar sau pentru totdeauna.
