Unde se termină asfaltul

Într-un nomenclator neconvenţional al profesiilor, în dreptul lui Alexandru Dumitru ar trebui scris doar atît: călător. Cu pasul, cu bicicleta, cu trenul de noapte, pe munte, spre est sau spre sud. Din Iran şi Afganistan, pînă în Republica Centrafricană şi Uganda. Din Irak şi Siria, pînă în Mongolia. Din India sau Bhutan, pînă în Ecuador sau Chile.

Drumurile lui Alex nu sînt planificate în amănunt, iar unele nu sînt nici măcar bătătorite. Civilizaţia, pentru el, nu înseamnă doar progres tehnologic. Ţine mai mult de bogăţia spiritului uman, pe care spune că o găseşte mai uşor prin deşerturile lumii, decît într-o Europă obsedată de timp, aflată într-o goană disperată după o perfecţiune care oricum nu există.

Totul a început cu muntele, locul unde se simte cel mai bine, indiferent de vreme sau de condiţii. După ce a colindat ani în şir prin Carpaţii româneşti, tot muntele avea să-i arate drumul spre străinătăţuri. Mai întîi a fost o escapadă în Munţii Tatra, iar apoi Demavend-ul l-a chemat spre Iran şi, deşi vremea l-a împiedicat să ajungă atunci pe vîrf (avea să revină), a folosit zilele rămase pînă la autocarul de întoarcere acasă pentru a vizita cîte ceva din ţară. Astfel i s-a deschis ireversibil calea către Est.

Alegînd destinaţii la care turistul obişnuit nici nu s-ar gîndi, Alex Dumitru a constatat că oamenii sînt mai dispuşi la interacţiune în zonele mai dificile. „Prin întinderile aparent fără sfîrşit ale Mongoliei, prin Sahara sau Atacama, puţinii oameni peste care am dat erau de o căldură şi manifestau o disponibilitate de întrajutorare cum ne este aproape imposibil să realizăm acolo unde avem la dispoziţie un telefon, apă curentă şi un acoperiş stabil deasupra capului. Desigur, există şi aspecte de altă sorginte, în raportarea la străini, acolo unde, bunăoară, un sistem politic opresiv şi-a spus sau încă îşi mai spune cuvîntul. Am întîlnit şi reticenţa sau de-a dreptul frica de a fi văzut, de a comunica în public cu un mounjou sau ferenji, după caz, în anumite zone din Africa sau Asia Centrală. La polul opus, am dat de oameni extrem de deschişi şi dornici să dezbată cu mine despre precepte religioase, aspecte culturale sau tradiţionale în Iran. Cît despre India şi Nepal, cine a călcat afară din aeroport la New Delhi, Trivandrum sau Kathmandu, ştie că poţi cere o mîncare mai puţin iute – ceea ce nu înseamnă neapărat că o vei şi primi –, dar nu poţi ignora strada cu a sa muzică, cu ale sale miresme extreme, cu ai săi oameni pe care nu îi vei uita prea curînd.“

E curios ce ar putea căuta cineva în ţări cum sînt Afganistanul sau Irakul, dincolo de zonele lor mai liniştite, precum Coridorul Wakhan sau Kurdistanul irakian. Pe Alex l-au atras localnicii, atitudinea lor faţă de tot ce îi înconjoară, cu bune şi rele: „Departe de localităţi de orice fel, pe drumul greu spre Jam am dat peste un şofer ce stătea rezemat de Kamazul său, care se defectase şi pe care nu îl putea repara fără o piesă ce trebuia adusă de departe, de la oraş. Omul spera că va veni cineva să îl ajute într-o zi-două, însă nu voia nici în ruptul capului să abandoneze camionul; resemnarea şi seninătatea cu care vorbea, zîmbetul care nu îl părăsea, acestea sînt lucruri pe care le-am găsit în Afganistan. Irakul, pe de altă parte, a fost împlinirea unui vis: acela de a vedea Babilonul, chiar şi cu o replică a Porţii Ishtar, cum originalul a fost dus la Berlin după excavaţiile lui Koldewey de la începutul secolului XX. A fost un automatism ca, la o lună după întoarcerea din Irak, să ajung la Pergamonmuseum, speriindu-i pe turişti cu vechiul meu aparat cu film care bobina destul de zgomotos după fiecare clişeu.“

Acordă o mare importanţă curgerii fireşti a lucrurilor, întîmplării, aşa că în călătoriile sale nu-şi rezervă, în general, decît biletul de avion ori de tren şi, mai rar, prima noapte de cazare, traseul fiind modelat la faţa locului. Obiceiul i se trage din studenţie, cînd dăduse peste o găselniţă, un abonament pe căile ferate din Balcani, la un preţ convenabil pentru tinerii de pînă la 26 de ani: „Joi seara sau vineri dimineaţa mă hotăram unde să plec vineri seara: la Belgrad cu acel tren plin de contrabandişti între Timişoara şi Pancevo, la Sofia spre vreun munte, la Istanbul într-un vagon unde o dată am aprins primusul pentru că era binişor sub temperatura de îngheţ... Şi astăzi oamenii care ştiu că plec aproape sîmbătă de sîmbătă la munte se miră cum de nu hotărăsc de acasă decît rareori ce traseu voi parcurge. La ce bun să ştii totul dinainte?“

În grup organizat a călătorit o singură dată, pentru că altfel nu putea obţine viza respectivă şi nici nu putea trece de desele controale ale armatei. În cîteva rînduri, a apelat la o agenţie de turism, tot din raţiuni ce ţin de formalităţi. Din punctul lui de vedere, chiar dacă grupul îţi conferă un oarecare confort, organizarea pe cont propriu este cea care îi dă călătoriei acea doză de neaşteptat care o poate transforma în poveste şi te poate aduce pe tine, călătorul, mai aproape de oameni: „Am dat de oameni extraordinar de primitori şi dornici, ba mai mult, avizi de a-şi ajuta semenii, musafirii, în Afganistan, unde jumătate din negustorii de covoare din bazarul unde se afla hotelul nostru din Herat s-au strîns seara în încercarea de a găsi o soluţie pentru dorinţa noastră de a ajunge la Minaretul din Jam, în condiţiile în care cu cîteva zile înainte fuseseră împuşcaţi nişte oameni pe drumul într-acolo. Am fost întîmpinat cu o politeţe de-a dreptul captivantă prin firescul ei, în America de Sud, acolo unde conversaţia începe fără să îţi dai seama, bunăoară în Ecuador, unde deseori oamenii se referă unii la alţii cu socio, şi nu cu un tern otro/a sau senor/a. Da, este un apelativ şi aparent atît, dar îţi poţi dori oare mai mult decît ca un om pe care nu l-ai mai văzut, nu îl cunoşti, să se refere la tine ca la un partener social, un membru al grupului din care face parte acolo şi atunci?“

Găseşte încurcăturile inerente sau vede dificultăţile de a îndeplini formalităţile necesare, pentru a ajunge într-o anumită ţară, ca pe nişte experienţe ce duc, inevitabil, la întîmplări şi oameni în faţa cărora altfel nu ar fi ajuns. „Convorbirile amicale cu consulul Bangladesh-ului la Bruxelles, scrisoarea de intenţie pentru Ambasada Afganistanului la Paris, refuzul firmei de curierat de a ridica paşaportul cu viza de acolo, datorită faptului că nu lucra cu statul afgan, sau plimbatul actelor înainte şi înapoi la reprezentanţa indiană la Bucureşti (devenisem suspect datorită faptului că mai fusesem în India de cîteva ori), cît şi prietenii puşi pe drumuri prin capitalele Europei, acolo unde nu aveam cum obţine vize, permise sau alte formalităţi în ţară, toate acestea intră în bagajul de drum.“

Tot în bagajul de drum intră şi potenţialele probleme cu autorităţile. Acestea i se par mai dificil de rezolvat în România – unde un conductor i-a cerut şpagă pentru că a urcat cu bicicleta într-un tren, deşi exista spaţiu special de depozitare, şi s-a arătat şocat de faptul că ulterior a fost reclamat –, decît în unele ţări în care noţiunea de turism e ca şi inexistentă, cum este Republica Centrafricană, unde Alex Dumitru a ajuns la sfîrşitul anului 2012. „Călătorind prin această ţară, trebuie să ai un scop clar, altul decît turismul, iar aparatul foto este un faut pas strict, atît prin prisma credinţelor înrădăcinate, ce ţin de cutume tabuiste sau religioase, cît şi a statului aparent autoritar, alcătuit în fapt dintr-o sumedenie de şefi locali. În fiecare localitate trebuie să înregistrezi documentul care menţionează scopul deplasării, al existenţei tale, în general, la Poliţie, însă cîteodată afli că la Jandarmerie, alteori, unii se supără că te-ai înregistrat şi la ceilalţi, cerîndu-şi dreptul la supremaţie. Însă, spre deosebire de conductorul nostru, în Centrafricană există discuţie, lucrurile încep cu un «Bonjour, comment ça va?« şi nu treci niciodată direct la subiect, care de multe ori este – sau, dacă nu este, are toate şansele să devină pe parcurs – accesoriu, şi nu principal.“

Probleme au existat şi prin alte părţi, specifice fiecărei ţări. Despre ele, Alex vorbeşte acum ca şi cînd au devenit de mult o parte necesară în povestea locului: „Prin Macedonia m-a furat oficialul poliţiei de frontieră, într-un tren de la Skopje la Niş, la N’Djamena am făcut turul ministerelor pentru a obţine hîrtii care să ajute la obţinerea altor hîrtii, apoi, la Faya-Largeau, am băut ceai cu oficialităţile locale, discutînd preţul pentru călăuza din deşertul minat, plecînd şi revenind într-un lent şi captivant proces de negociere. Prin iarna lui 2004, am intrat în Mănăstirea Deeani din Kosovo cu un transportor auto blindat al unui contingent italian al KFOR. La Deir ez-Zor, în sudul Siriei, am petrecut o jumătate de noapte în biroul sărăcăcios al şefului de gară, comunicarea verbală reducîndu-se la cîteva cuvinte, restul constînd în mimică şi o deschidere extraordinară către străin a celui care mă privea drept în ochi peste lampa cu gaz ce pîlpîia alene.“

Prin ţările mai puţin dezvoltate economic sau cu infrastructură deficitară, a găsit mereu soluţii adaptate de transport: o boda-boda, adică o motocicletă-taxi, în orice intersecţie din Uganda, o ricşă cu motor sau una cu pedale în India ori Bangladesh. Alex îşi aminteşte însă mai puţin detaliile organizatorice sau atracţiile turistice şi mai mult localnicii, reacţiile lor, comunicarea cu ei. „Îmi rămîne întipărită în memorie imaginea ricşarului insistent, care, văzînd că nu reuşeşte să iasă în evidenţă din marea de ricşe ce aşteptau în faţa gării din Jaipur şi nu ne convinge nicicum să îl angajăm pînă în centru, a început să strige vesel: «Helicopter, sir, I’ve got a helicopter!» Sau zîmbetul deschis, curat, omniprezent pe străzile sau pe coclaurii Bhutanului, expresie directă a acelui aparent utopic indice al fericirii interne brute. Şi de cîte ori, stînd la o masă într-un local modest, într-o atmosferă caldă şi umedă tipică Bangladesh-ului, ţi se întîmplă să intre un necunoscut, să te salute, să îţi spună un scurt «I wish you happiness!», după care să se facă nevăzut fără a cere sau a aştepta ceva, chiar şi un răspuns?“

Ţara în care nu a reuşit încă să ajungă, deşi încearcă de cîţiva ani să obţină viza, este Arabia Saudită, punctul de plecare al călătoriei sale fiind situl arheologic de la Mada’in Saleh. După cîteva încercări de scurtă durată ale guvernului de a le introduce, acolo nu există în prezent vize de turism, ci doar de pelerinaj, afaceri, lucru şi vizită a unor rude ori prieteni, singura portiţă pe care mizează Alex fiind participarea la un proiect de cercetare sau la un voiaj cu caracter ştiinţific. Între timp, citeşte o carte de-a lui Wilfred Thesiger despre oamenii locului, pentru inspiraţie.

În partea mai puţin rătăcitoare a vieţii, după ce a lucrat în agenţii de turism şi a fost autor al unor ghiduri turistice despre România şi Bulgaria, Alex Dumitru lucrează în prezent la o firmă care organizează evenimente, conferinţe şi – partea care îl interesează cel mai mult – trasee pentru turiştii străini veniţi în România. Pe aceştia îi duce în primul rînd să cunoască oamenii: olari, meşteri de clopuri, muzicanţi, pescari sau localnici fără un talent anume, dar cu poveşti de spus. „Îi mai duc prin oraşe vechi, le arăt străduţele ascunse ale Bucureştiului evreiesc, povestim despre Horia Creangă, le pun mai mereu pe lista de recomandări o seară la Ateneu, un covrig cald cu mac, un şuberec, un kürtöskalács sau ceva poale-n brîu, în funcţie de zona unde ne aflăm. Dincolo de toate, le sînt recunoscător că de la ei am învăţat să nu cred că le ştiu eu pe toate sau să iau lucrurile personal cînd nu este cazul. La urmă, părerea lor diferă, depinde de ce găsesc pe drum: apreciază aproape întotdeauna natura, tradiţiile, deschiderea localnicilor, diversitatea culturală şi moştenirea acesteia din urmă. Am constatat că oamenii sînt dispuşi să înţeleagă lipsa unei dezvoltări omogene sau a unor autostrăzi, însă refuză să înţeleagă lipsa de voinţă, delăsarea sau dispreţul. Un lucru cu care sînt de acord.“

N-am mai reuşit să vorbesc cu Alex Dumitru nici despre Bucureşti, nici despre munţii de la noi, de unde i-au pornit toate drumurile. De fapt, nici n-a fost nevoie să-l întreb foarte multe, ca să mă plimbe prin toate părţile mai puţin ştiute ale lumii. Ascultîndu-l, am simţit, pe rînd, curiozitate, uimire, duioşie, încîntare, un chef de viaţă şi de ducă aproape copilăresc. În locul unui ghid turistic cu sfaturi, pe care ar fi putut să-l pună cap la cap rapid, Alex mi-a povestit despre oameni, despre atmosfera unor ţinuturi aflate cumva în alte lumi şi despre bucuria drumului. În finalul discuţiei, a fost ca şi cînd un străin m-ar fi salutat, mi-ar fi urat scurt fericire şi s-ar fi făcut nevăzut, fără a mai aştepta un răspuns. 

Anda Docea este jurnalistă la TVR.