Locul unde te aşteaptă cineva

E septembrie 1997 și urc în fugă cele 38 de trepte de piatră care duc spre parcul din Aiud. Port blugi cu talie joasă, o bluză albă, tricotată de bunica mea, după indicațiile mele precise, și un strop dintr-un parfum nou-lansat, care miroase a piersici, cadou de absolvire de la ai mei. Tocmai am aflat că am intrat la facultate, la Cluj, și am întîlnire cu vechii mei colegi de liceu, ca să sărbătorim împreună. E seară și o tai printre copaci, în întuneric, lăsînd în urmă terenul de tenis pe partea stîngă și pe cel de fotbal, unde se jucau toate campionatele noastre, pe dreapta. Trebuie să ajung la un foișor vechi de lemn, de unde aud deja glasuri vesele. Cred că, de acum încolo, orice este realizabil. Abia aștept să plec de acasă.

Sînt douăzeci de ani de cînd am terminat Colegiul Tehnic din Aiud, clasa de informatică. Toată lumea îi spunea, însă, Liceul IMA. Întreprinderea Metalurgică Aiud fusese un colos industrial al perioadei comuniste, care producea utilaje și construcții metalice și unde lucrau aproape 10.000 de oameni. Copilăria noastră, înghesuită în blocuri cu patru etaje, își stabilea timpii de școală, joacă și somn după vuietul sirenei care, cu precizie, la orele 7, 15 și 23, chema oamenii la muncă. Tot atunci, cînd Aiudul număra peste 30.000 de locuitori, pe lîngă cele 5-6 clase cu program normal, Liceul IMA le avea și pe cele de profesională, numerotate de la A tocmai pînă la P. Elevii de la profesională lucrau în fabrică încă din timpul liceului, în baza unui contract, și primeau chiar și o bursă pe durata studiilor. După absolvire, doar armata îi mai scăpa de intrarea obligatorie în fabrică.

În 2003, IMA mai avea doar 1200 de angajați. Încercările de privatizare au fost un eșec, falimentul fiind pronunțat oficial acum patru ani, după o perioadă lungă de acumulare de datorii. Sirena care-și făcea simțită prezența de trei ori pe zi este de mult o amintire, ca și clasele numerotate pînă la litera P. Mulți dintre foștii angajați s-au mutat la țară, iar Aiudul a intrat și el într-un declin demografic. Acum nu mai numără nici 20.000 de locuitori. Întreprinderea de Prefabricate din Beton, cealaltă fabrică a aiudenilor, mai există încă. Are azi cîteva sute de anjagați, din miile de altădată, și produce elemente pentru căi ferate și autostrăzi. Rata șomajului în județul Alba a fost de aproape 5%, la sfîrșitul lunii noiembrie 2016, numărîndu-se peste 8000 de persoane fără un loc de muncă. Aiudul a fost mai puțin norocos față de orașe mai mici, cum ar fi Sebeș sau Blaj, unde investițiile germane în producția de piese de schimb pentru automobile au făcut ca șomajul să fie în scădere. În afară de o fabrică de încălțăminte sport cu patronat italian sau de una de mobilă, aiudenii nu prea mai au alegeri.

Dintre foștii mei colegi de liceu, cei cu care mă întîlneam la foișorul de lemn din parc, cred că n-au rămas în Aiud mai mult de cinci. Majoritatea au terminat Politehnica la Cluj și lucrează în IT. Medicii au plecat în Germania sau SUA, în timp ce, paradoxal, din Cluj-Napoca fac naveta zilnic, la spitalul din Aiud, alți doctori. Ne mai vedem de Crăciun, cînd unii dintre ei își aduc copiii la bunici, iar alții se întorc în țară. Bem un vin fiert într-unul dintre localurile cochete care au apărut în oraș și unde totul mi se pare nefiresc de ieftin și de gustos. Locul nostru de întîlnire este fostul cinematograf „Progresul“, în prezent o ruină. După ani de zile de discuții între administrația locală și Regia Autonomă de Distribuție și Exploatare a Filmelor „România Film“ București, se pare că Primăria are, în sfîrșit, toate drepturile de a retransforma locul, care într-un timp a mai fost și bar, și discotecă, într-unul de cultură. Celălalt cinematograf al orașului era, pe vremuri, în cartierul Micro III, peste drum de o școală generală și taman lîngă blocul în care locuiam atunci. „Transilvania“ se numea și am fost norocoasă să văd nenumărate filme din ultimul rînd împreună cu colega mea de bancă, a cărei mamă o cunoștea pe doamna care vindea biletele. Altfel, greu mai găseai un loc. Ne duceam de cîte ori veneau filme asiatice precum Sora 13 sau Luptătorii din Valea Misterioasă. Chiar știam pe cineva care văzuse Extemporal la dirigenție de 16 ori. Ultimul film l-am văzut acolo în primul meu week-end de student, petrecut acasă. Romeo și Julieta, în viziunea lui Baz Luhr-mann. În scurt timp, am aflat că „Transilvania“ s-a închis.

Dacă vrei să ajungi la Cluj-Napoca sau oriunde în partea de nord-vest a țării, venind din sud, treci mai mult ca sigur prin Aiud. Cam toate cunoștințele mele din București, cînd fac asta, mă anunță: „Sînt la cetate!“ Cetatea Aiudului a fost în renovare ani în șir. Datează din secolul al XIV lea, are nu mai puțin de nouă turnuri și găzduiește Muzeul de Istorie. Chiar peste drum este celălalt muzeu pe care-l vizitam cînd eram la școală, de Științe ale Naturii, care funcționează în incinta Colegiului „Bethlen Gábor“, cu predare în limba maghiară. Istoria acestui loc merge pînă în secolul al XVI-lea, vreme îndelungată fiind singura instituție de învățămînt superior din Ardeal. Aici se țineau, în vremea comunistă, la parter, în sala din capăt, cu ferestre uriașe, cursuri de balet. Majoritatea colegelor mele de la balet erau unguroaice și așa am învățat să număr în maghiară și alte cîteva cuvinte. În București am fost întrebată de multe ori cum de nu vorbesc ungurește, dacă tot sînt din Ardeal. Doar 15% din populația Aiudului este de etnie maghiară, ar fi fost cam greu să le deprind limba.

Am crescut peste drum de pușcăria din Aiud, probabil cea mai cunoscută „emblemă“ a orașului. M-am obișnuit cu deținuții scoși la muncă zilnic și cu vizitatorii lor, care țipă din stradă tot ce nu apucă să le spună la vorbitor. Vara, din difuzoare se aude muzică, pentru a mai acoperi gălăgia pe care o fac întinzîndu-se printre gratiile geamurilor, de la căldură și de la plictiseală. Prima atestare a penitenciarului s-a făcut în 1786, cînd era închisoare-tribunal. Între 1947 şi 1964 a devenit unul dintre locurile de detenţie alese pentru opozanţii regimului comunist. Trupurile deținuților politici uciși de către torționari erau îngropate la marginea orașului, într-un loc numit Rîpa Robilor, în vecinătatea cimitirului ortodox al orașului. Din inițiativa supraviețuitorilor, aici a fost înălțat un monument numit Calvarul Aiudului, terminat în 1999, și un așezămînt monahal. Acum cîțiva ani, cu susținerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, au avut loc două campanii de săpături arheologice la Rîpa Robilor, pentru identificarea rămășițelor pămîntești ale deținuților politici decedați în Penitenciarul Aiud, în perioada comunistă.

Cînd eram copil, Rîpa Robilor, aflată undeva în spatele terenurilor de sport ale școlii generale, era, pentru noi, unul dintre locurile de joacă, numit, simplu, „pe deal“. Era destul de departe și, pentru a avea timp să ne și întoarcem fără să depășim ora permisă, trebuia să planificăm bine de tot drumul. În cimitir, oamenii care îngrijeau mormintele ne apostrofau să nu mai alergăm. Undeva mai departe, tinerii se adunau să fumeze o țigară și să asculte muzică. Noi citeam toate crucile și încercam să calculăm cît mai repede cît a trăit fiecare. Nu înțelegeam de ce unii aveau trecută doar data nașterii sau de ce la unele morminte nu exista nici o floare. „N-o avea pe nimeni“, a zis odată cineva, iar mie mi s-a părut cel mai cumplit lucru din lume.

În fiecare vară petrec la ai mei cel puțin două săptămîni. Prind, de regulă, Festivalul Internațional de Folclor, cînd urcă pe o scenă în aer liber ansambluri populare din întreaga lume. Mai avem un festival al vinului și diverse tabere de artă. Din păcate, în Aiud nu mai există nici o librărie. Cînd eram copil, mama cunoștea o doamnă de la o librărie de cartier, care îmi oprea tot ce apărea nou. Și se scria mult. Am păstrat aproape toate cărțile, de la Familia Roademult la Extratereștrii de buzunar și de la Carte de zumzăit la Unde ajung doar vulturii. Le răsfoiesc des. Miros a copilărie.

Cu o carte în mînă, mă mai lua tata la meciurile de pe Stadionul Metalul, ca să nu mai tot întreb, la fiecare zece minute, „care sînt ai noștri“. Metalul Aiud era echipa locală din Divizia a 3-a, pe acea vreme, la ale cărei meciuri cele două tribune (una mai nouă și una veche, de lemn) erau pline ochi. Ultima dată cînd am trecut pe acolo, acum vreo doi ani, l-am găsit în paragină, cu ierburi crescute alandala și cîini care au lătrat cînd mi-au văzut bicicleta. Recent, am aflat de la tatăl meu că Primăria speră să reintre în posesia terenului și a făcut deja lucrări de amenajare a fostei baze sportive. Ba, mai mult, și Metalul încearcă să renască și să ajungă măcar în Liga a 4-a, unde joacă și cealaltă echipă a Aiudului, Olimpia.

N-am stabilit încă unde vom aniversa cei douăzeci de ani care au trecut de la terminarea liceului. Abia ne-am revenit din uimirea primilor zece. Mă întreb dacă se poate urca mai ușor acum în turnul cu patru laturi egale, al clădirii cu aer venețian ce ne adăpostea și orele, și petrecerile, și visele. Am fost acolo o singură dată, la final de liceu, cînd am prins ușa de la pod deschisă și ne-am zis că poate fi ultima șansă. Am putut ajunge la turn doar luînd în brațe, la propriu, vreo 12 bîrne groase care traversau podul. Ne-am bucurat să vedem de sus un oraș pe care urma să-l părăsim și care, pînă atunci, fusese întreaga noastră lume. O lume în care am urmărit multe filme din ultimul rînd, la un cinematograf de cartier care s-a închis, am citit Familia Roademult de cel puțin opt ori, am auzit sirena de la IMA de trei ori pe zi, am învățat să număr în maghiară în timpul exercițiilor de balet, am calculat cu rapiditate vîrste la Rîpa Robilor și am alergat în sus și în jos pe cele 38 de trepte care duc spre parcul orașului. O lume care nu mai există așa cum am cunoscut-o eu, dar pe care, de mulți ani, o duc cu mine peste tot, ca pe un parfum cu miros de piersici, de teamă că, fără ea, nu aș mai ști cine sînt. Am încercat, de atunci, să mă împrietenesc cu lumi noi. „Acasă“ rămîne însă pentru mine locul unde, pe un perete, mai stă încă agățat un calendar din 2003, în care tata a însemnat cu o cariocă roșie data cînd am venit în București și a trasat o săgeată spre dreapta. Sau spre înainte. 

Anda Docea este scriitoare și jurnalistă la TVR.