Vacanţa cea mai lungă

Publicat în Dilema Veche nr. 514 din 19-23 decembrie 2013
Vacanţa cea mai lungă jpeg

În şcoala generală mi-au trecut prin mînă cele mai frumoase jucării din lume. Colega mea de bancă, Paula, avea o mătuşă în SUA, care îi trimitea mereu daruri. Nimic nu mă bucura mai mult decît să mă invite să mă joc cu ea. Nu mai văzusem pînă atunci nici păpuşi atît de iscusit lucrate, cu un întreg arsenal de accesorii, nici gume de şters cu miros de banane, nici tricouri „cauciucate“. Paula lua meditaţii la engleză şi la franceză, şi scria caligrafic. Îmi amintesc că, la un moment dat, ne-au adunat la şcoală pe toţi cei din ciclul primar, într-o sală uriaşă, unde ni s-a dat un test mai ciudat. La început, am scris după dictare un text despre conducătorul Nicolae Ceauşescu şi al său partid. Apoi, ne-au cerut date despre noi – numele, adresa, meseriile părinţilor. Interesant a fost că totul trebuia scris cu majuscule. O invidiam pe Paula. Foaia ei arăta impecabil. Eu greşisem în cîteva locuri, mîzgălisem nişte litere şi îmi curgea şi cerneală din stiloul cu cap de urs panda. „Vor să ne testeze“, mi-a şoptit Paula uşor conspirativ. „Mi-au zis mie părinţii. Cei care scriu frumos vor primi nişte tabele de copiat, pentru şcoală.“

Am plecat acasă dezamăgită. N-aveam să fiu pusă vreodată la copiat tabele pentru şcoală. Scrisul meu inegal, spre stînga, sfida toate regulile caligrafiei. Tata m-a văzut îmbufnată şi, după ce i-am povestit despre respectiva dictare, mi-a zis să stau liniştită. Nu era nici pe departe vorba de tabele, aşa cum spera Paula. Cineva scrisese ceva jignitor la adresa tovarăşului, cu vopsea, pe şosea sau pe un zid, nu se ştia exact. Încercau să compare scrisul pentru a găsi făptaşul. Bucuroasă de această veste, am lăsat-o pe Paula să aştepte la nesfîrşit rezultatul presupusului concurs de caligrafie.

Încă ne mai jucam cu păpuşile ei şi în clasa a V-a. Ne pregăteam cu mare nerăbdare să ieşim la patinat pe un lac din apropierea Aiudului. Era prima noastră vacanţă din gimnaziu. Iarna lui ’89 se anunţa aspră, dar noi ne bucuram, cu gîndul la patine şi la sanie. De regulă, o aşteptam pe mama să vină de la serviciu, să mă ia de la bunici, şi mergeam împreună spre casă. Pe 21 decembrie, aproape de prînz, l-am văzut pe bunicul meu complet descumpănit de ţipetele şi huiduielile emise de radioul Gloria, pe care-l pornea cu sfinţenie pe postul Europa Liberă. Îl ascultam împreună de cîţiva ani şi, în timp, învăţasem nume complicate, cum ar fi Ioana Măgură Bernard şi Neculai Constantin Munteanu, mai repede decît grupele muntoase din Carpaţi şi-i recunoşteam rapid după voce.

– Ăştia-s nebuni. Dau teatru radiofonic în miezul zilei.

– Închide-l şi hai la masă, i-a replicat bunica mea. Nu ne-am aşezat bine, că ne-am trezit cu mama năvălind peste noi. 

– N-aţi auzit ce se întîmplă? A căzut Guvernul!

– Am auzit ceva la radio, dar am crezut că-i teatru, o ţinea bunicul pe a lui.

La o piesă de teatru mi se părea şi mie că asist, la cei 10 ani şi jumătate ai mei. Mama m-a înhăţat de o mînă şi m-a dus acasă. Toţi oamenii pe care i-am întîlnit pe drum, preţ de două-trei blocuri cîte erau pînă la noi, o întrebau pe mama dacă aflase ce se întîmpla. La un moment dat, unul dintre vecini a ieşit afară şi a strigat să deschidem televizoarele. În mod normal, orele de program erau în număr de două, între 8 şi 10 seara, nimic în miezul zilei. Acum, Ceauşescu vorbea de la balcon la un miting – mai bine zis, încerca să potolească mulţimea strigînd „Alo, alo!“, iar din public se auzeau huidulieli. Aşa ceva nu mai văzusem vreodată, în cei zece ani de comunism pe care i-am trăit, ultimii, cei mai grei.

Fiecare trimestru şcolar se încheia cu o şedinţă de detaşament. Era momentul potrivit pentru a îmbrăca uniforma de pionier, cu trese şi insigne, pentru a face bilanţul şi a da raportul. Fusesem comandantă de detaşament în fiecare an pînă într-a V-a, în mare parte datorită faptului că-mi plăcea să ţin discursuri şi că eram uşor autoritară. Cînd „uşor“ a devenit „prea“, nu m-au mai votat şi am rămas fără acel şnur galben-muştar care te făcea reprezentantul clasei la diverse reuniuni pe şcoală. Ne adunau să vizionăm la televizorul alb-negru din amfiteatru luările de cuvînt ale lui Ceauşescu, cu diverse ocazii. Durau ore în şir, în care noi nu aveam voie să vorbim, să ne ridicăm, să mişcăm. Împreună cu omologul meu de la clasa B, dezvoltaserăm un sistem ingenios. Ne distram mîzgălind cît mai iscusit fotografia tovarăşului, cu care începea fiecare manual. Aşa părea şi că luăm notiţe. Preocupat fiind să-i contureze lui Ceauşescu nişte ochelari cu pixul, în ton cu mustaţa deja schiţată, Bogdan a fost odată prins. Eu reuşisem să închid cartea la timp. Drept pedeapsă, a trebuit să scrie un rezumat al acelui discurs, pe puncte. Eram în clasa a IV-a.

Într-a V-a nu mă mai aleseseră, cum ziceam, şi cred că Bogdan de la clasa B mi-a simţit serios lipsa în timpul lucrărilor celui de-al XIV-lea Congres al PCR-ului, care fusese la final de noiembrie. N-am mai avut ocazia să-mi iau revanşa şi să-mi recîştig rangul pierdut. În acea vacanţă de iarnă, bunicul meu avea să mă asigure, pe un ton ferm, că se terminase şi cu pionierii.

Pe 22 decembrie însă, eram teribil de speriată şi aş fi vrut să revină toate la normalul pe care îl ştiam. Eram convinsă că se petrecuse o catastrofă. Ai mei îmi spuneau că nu-i nici pe departe un lucru rău, aşa cum credeam. Din contră, e ceva ce trebuia să se întîmple de multă vreme.

Mi-l amintesc pe crainicul George Marinescu citind ultimul comunicat al regimului comunist, despre sinuciderea generalului Milea, şi ulterior cerîndu-şi scuze pentru rolul său de portavoce. Îmi mai amintesc mesajele „vom reveni“ şi pe tata, care zicea că nu închidem televizorul, orice ar fi. Dinescu şi Caramitru. Bucureştiul care, pe 24 decembrie, arăta la televizor ca un teren de luptă. Sigla TVRL –Televiziunea Română Liberă. Cravatele cu tricolor ale prezentatorilor. La un moment dat, începuseră să difuzeze filmul lui Sergiu Nicolaescu Ringul, cu un fost boxer ajuns şofer de TIR. Nu mai văzusem nimic românesc de acel gen pînă atunci, cu violenţă şi femei frivole. L-au întrerupt din cînd în cînd cu anunţuri, apoi l-au oprit. Tata a fost de părere că era cu totul deplasat să difuzezi un film artistic cînd în stradă mureau oameni. Începutul acela de film, de 20 de minute, mi-a dat senzaţia, care avea să se ascută în următoarele zile, că lumea e altfel decît am fost învăţată să o văd. Că regulile au şi ele graniţele lor şi că, dincolo de ele, începe ceva numit libertate, cu al cărei gust nu mă familiarizasem încă.

Anunţul concis al morţii Ceauşeştilor ne-a lăsat pe toţi trei fără cuvinte. Au fost difuzate, repetat, fragmente din filmul ridicării, judecării şi execuţiei lor. Într-unul apărea Nicolae Ceauşescu coborînd cu faţa dintr-un TAB, aproape prăbuşindu-se, susţinut de un ofiţer din imediata apropiere.

– Ar fi trebuit să-l lase să cadă în cap, a bombănit mama. Marele comandant suprem al Forţelor armate!

Tovarăşul încercînd s-o liniştească pe tovarăşa la proces, vocea ei isterizată, acuzaţiile pe mai multe tonuri, de undeva din fundal, fără să vedem feţele judecătorilor sau ale avocaţilor, execuţia. Se cam terminase. Mă gîndeam că de acum încolo pot rupe fără grijă portretele de la începutul manualelor, majoritatea mîzgălite cu mare artă.

În orăşelul meu din nord-vestul ţării, situat undeva între Alba-Iulia şi Cluj-Napoca, Revoluţia nu s-a simţit ca în acele locuri în care oamenii au ieşit în stradă. Doar închisoarea aiudeană a fost, o vreme, separată cu bariere de restul oraşului, deţinuţii fiind mult mai zgomotoşi ca de obicei. Rudele mele locuiau peste drum de ea şi mă simţeam ca într-un film poliţist de cîte ori voiam să intru în zonă. Era o iarnă cu cer senin şi un frig de-ţi îngheţa şi sufletul. Lumea nu se grăbea să intre în casă. Se opreau în grupuri pe stradă şi se întrebau unii pe alţii ce se mai ştie. Cei care aveau casetofoane puneau muzică şi dădeau volumul la maximum. Ieşeam zilnic cu tata după ziare. La cele cîteva chioşcuri din oraş se formau cozi de zeci de oameni zgribuliţi, cu mîinile vîrîte în buzunare, aşteptînd. Le cumpăram pe toate, tot ce apărea. Miroseau a cerneală şi a libertate.

Şcoala n-am început-o la data stabilită. Vacanţa s-a prelungit de vreo trei ori, cu cîteva săptămîni bune. Îmi venea greu să cred că uniforma nu va mai fi obligatorie. Abia aşteptasem sarafanul de clasa a V-a, mi se părea că îmi dă un aer de domnişoară. L-am mai purtat cu toatele o vreme, încă nu ne dădeam seama că, dintr-odată, puteam face tot ce doream. Am primit, ca de obicei, ca temă, o compunere cu titlul „Cum mi-am petrecut vacanţa de iarnă“. Cea mai lungă vacanţă de iarnă din toată viaţa mea de elev. La fragmentul despre Revoluţie m-a ajutat tata. La şcoală am constatat că restul copiilor nu scriseseră nimic despre asta.

Curentul nu se mai oprea în fiecare zi. Aveam încă la îndemînă în casă lumînările şi o lampă la care îmi făceam eu temele, înainte. Tata meşterise, la un moment dat, o improvizaţie cu un bec alimentat de la o baterie de maşină, pe care-l agăţa în bucătărie, de tavan. Eu mă temeam, de cîte ori îl foloseam, că unii vecini care l-ar vedea de afară ar putea crede că noi, spre deosebire de alţii, avem curent. Să ieşi din rînd, pe vremea aceea, aducea numai neajunsuri.

Nu-mi mai amintesc ce am primit de Crăciun în iarna lui ’89. Ştiu doar că mama se scuza pentru că, date fiind împrejurările, nu reuşise să găsească mare lucru prin magazine. Dar cadouri nu prea găseai în comerţ niciodată. La noi în Ardeal mai făceai rost de una-alta, de la unguri sau de la polonezi. Ciocolată cu două albine – una mare şi una mică –, desenate pe învelişul care imita un fagure, săpunuri cu miros de mere, diverse băuturi acidulate, la doză. Le păstram cu lunile, apoi puneam ambalajele la presat, le decupam şi le lipeam pe oriunde. Cutiile de suc goale le strîngeam prin bibliotecă pînă mi le arunca mama, care zicea că, într-o zi, vreun coleg venit în vizită o să-mi ceară un suc din acela, iar eu o să mă fac de rîs că n-am decît cutia. După Revoluţie, consignaţiile au împînzit oraşul. De la fiecare colţ de stradă sau parter de bloc puteai cumpăra băuturi la dozator, bomboane, mărgele şi casete cu muzică piratată. Într-o zi, tata s-a trezit cu o doamnă intrînd din stradă în garajul nostru, care era deschis, şi uitîndu-se la rafturile unde îşi păstra în cutii diverse piese şi unelte. Crezuse că e magazin. 

Acum, trec aproape zilnic prin faţa studioului 4 al TVR, unde, cu 24 de ani în urmă, se striga: „Am învins!“ Multă vreme, Jurnalul de ştiri a fost transmis de acolo. În primii ani, prezentatorii îşi mai puneau din cînd în cînd cravatele cu tricolorul. „Cravata de la Revoluţie!“ remarca de fiecare dată mama.

Nu am mai stat, de atunci, la coadă la un chioşc de presă şi nici n-am mai avut două abonamente la acelaşi ziar, unul pentru părinţi şi altul pentru bunici. În acel ianuarie de după Revoluţie, Adevărul a scos un număr special. Prima pagină era liberă, cu titlul ziarului şi atît, fără nici una dintre ştirile de care eram atît de avizi în acele vremuri. În partea de jos scria, cu litere albastre: „Avem nevoie de linişte, oameni buni!“ Bunicul meu a crezut că e o greşeală de tipar. M-a trimis să-l întreb pe tata dacă şi exemplarul lui este la fel. Urarea de linişte se pare că era universală.

Aveam 10 ani şi jumătate în decembrie ’89. Prea mică pentru a ieşi în stradă, suficient de mare pentru a înţelege că asist la un moment istoric irepetabil. M-am întrebat de multe ori dacă, mai mare fiind ca vîrstă, aş fi trăit Revoluţia altfel decît ca un telespectator care aştepta ca lucrurile să se întîmple. Dacă, sătulă de cenzură şi de privaţiunile de tot felul, m-aş fi revoltat, aş fi strigat, mi-aş fi înfruntat teama încercînd să schimb ceva. Căutînd răspunsul, mi-am dat seama că motivul pentru care eu pot să îmi pun întrebări, să scriu lozinci împotriva oricui aleg şi să ascult muzica tare este acela că, la un moment dat, oameni hotărîţi şi disperaţi totodată s-au revoltat, au ieşit în stradă, au strigat, şi unii dintre ei au murit. Datorită lor ne permitem să avem, măcar din cînd în cînd, liniştea necesară.

Anda Docea este jurnalistă la TVR.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cît timp mai dăm vina pe părinți?
Cu sau fără terapie, o idee posibil cîștigătoare ar fi acceptarea părinților noștri, dacă îi mai avem, așa cum sînt. Ei nu se mai pot schimba. Noi, însă, da.
Zizi și neantul jpeg
Tot de toamnă
Tot în compunerile de toamnă își aveau mereu locul și păsările călătoare.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Noua limbă de lemn. Cu drag!
Pupici, frumi, grădi, lunițe. Am „evoluat” de la clasicele diminutive și alinturi de cîrciumă de tipul „Ce fel de ciorbiță?”
E cool să postești jpeg
O lume ipotetică
cu cît ne percepem ca fiind mai valoroși, cu atît vom considera că merităm o viață bună și vom fi mai încrezători în propriile forțe.
p 20 WC jpg
Apărătorul credinţei ori apărătorul credinţelor?
Spiritul anglican, spunea istoricul dominican Guy Bedouelle (Revue française de science politique, 1969), poate fi caracterizat prin două calităţi: fidelitate faţă de tradiţie şi toleranţă.
Theodor Pallady jpeg
Predoslovie postmodernă
Orice mărturisitor al creștinismului este în criză de timp și de timpuri! Nu-și mai poate apăra credința într-o nișă cimentată, întorcînd spatele lumii, așa cum trăiește și gîndește ea astăzi, în secolul al XXI-lea.
p 21 WC jpg
PREVI (2)
Este PREVI un succes sau un eșec? După peste patru decenii de la darea în folosință, nici o familie nu a părăsit locuința ocupată, ci, dimpotrivă, a mărit-o și a modelat-o prin prisma utilizării ei.
p 24 S M Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
La 88 de ani, a murit actrița Louise Fletcher al cărei chip va rămîne pentru totdeauna în memoria iubitorilor de film drept imaginea rece de-ți îngheață sîngele a sorei-șefe Ratched din Zbor deasupra unui cuib de cuci, capodopera lui Milos Forman din 1975.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Ne vedem în zona de confort
Poate, în loc să ne păcălim că sîntem oameni liberi pentru că nu-l cunoaștem pe „trebuie“, am putea s-o ascultăm, din cînd în cînd, pe Nina Simone și să ne fie mai puțin frică.
Zizi și neantul jpeg
Greierele și furnica
După revoluție, mentalitățile au început să se schimbe, slavă Domnului. Ne-am dat seama, măcar, că nu putem fi cu toții furnici. Și că își au și greierii rostul lor, și chiar grăunțele lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Găina care năștea pui vii – cum recuperăm anii ’90? –
Citiți Scînteia tineretului de prin anii ’70, să vedeți acolo ce condeie! Ce stil! Dacă ștai cum să te strecori puteai să faci presă adevărată, ba mai mult decît atît, literatură!”
E cool să postești jpeg
Votant la 16 ani?
Totuși, în toate aceste discuții pro și contra nu există de fapt argumentul de la care ar trebui să plece, în mod firesc, întreaga dezbatere: vocea adolescenților. Vor ei să voteze?
p 20 Fragii salbatici jpg
Visul adevărat. Două întrebări ale lui Marin Tarangul
Materia spiritului nu este o țesătură de concepte, ci o adîncime a lucrului însuși, acolo unde acesta își descoperă chipul, împreună cu rădăcina, posibilitățile și înrudirile lui esențiale.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Din nou despre Augustin
Știința despre Treime, desigur, prin care inclusiv filosofia ciceroniană cunoaște o paradoxală supraviețuire.
p 24 1 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Nouă autovehicule parcate în curtea Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din Bacău, pe strada Ghioceilor, au luat inexplicabil foc în noaptea de joi spre vineri. Pentru a nu știu cîta oară, La Bacău, la Bacău, într-o mahala, / S-a ’ntîmplat, s-a ’ntîmplat / O mare dandana
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cîți prieteni v-au mai rămas?
Generația mea, formată în comunism și imediat după, nu a fost învățată să-și facă din prieteni o familie.
Zizi și neantul jpeg
Primul an
Nu mă recunoșteam, nu recunoșteam familiarul în comportamentele colegilor și profesorilor mei.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Prima mea călătorie
Aș vrea să vă spun că ceea ce am cîștigat în prima mea călătorie „adevărată” va dura pe termen lung, însă mi-am dat seama încă din primele zile ale întoarcerii că nu va fi așa.
E cool să postești jpeg
Anularea gîndirii
„Dacă ar fi fost rasist, Karl May nu i-ar fi lăsat pe Winnetou și Old Shatterhand să devină frați de cruce”.
p 20 WC jpg
Două modele ale diversităţii religioase
Cînd coexistenţa religiilor e privită în lumina Sursei lor transcendente, ea poate deveni întîlnire în cunoaştere.
Theodor Pallady jpeg
Un capitol tainic de Filocalie siriacă
Prea multe nu știm despre viața sfîntului Isaac Sirul, iar datele disponibile se pot consulta în volumul recenzat aici.
Rivero y Compania in Calle Tetuan Old San Juan   DSC06841 jpg
PREVI (1)
Importanța experimentului PREVI este majoră nu numai pentru arhitectura socială participativă, în particular, ci pentru arhitectură în general.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Din cauza porțiunilor de drum decapat, mai mulți bicicliști participanți la Turul României s-au accidentat, căzînd de pe biciclete în zona Ambud-Petin din județul Satu Mare.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Așteptați, reconfigurăm traseul
După 16 ani în care aproape m-am identificat cu locul de muncă și n-am făcut mai nimic în rest, vîrsta de mijloc care începe mai mereu cu 4 și care se apropia mă speria cumplit.

Adevarul.ro

Eduard Hellvig bilant SRI FOTO Mediafax
Șeful SRI lansează un avertisment la adresa unor foști angajați: Vom face tot ce ține de noi pentru a rezolva aceste probleme
Șeful SRI a lansat un avertisment la adresa unor foști angajați ai instituției, despre care susține ca gravitează în jurul unor companii de stat sau în spatele a „tot felul de oameni”.
Ceremonia depunerii jurământului de investitură a ministrului Educației Ligia Deca la Palatul Cotroceni FOTO Inquam Photos Octav Ganea (2) jpg
Schimbare de atitudine a ministrului Educaţiei, Ligia Deca?
Într-o postare pe facebook de astăzi, Ligia Deca, proaspătul ministru al Educaţiei spune că nu are o agendă prestabilită, iar reforma în educaţie va fi bazată pe studii şi pe acord social.
ips teodosie foto calin gavrilas
Teodosie se dezice de deputatul Aurel Bălășoiu. Reacția „călugărului-amant“
Arhiepiscopia Tomisului solicită dovezi care să demonstreze implicarea sa în scandalul iscat în jurul deputatului ex-PSD Aurel Bălășoiu. ÎPS Teodosie îl acuză pe „călugărul-amant” de calomnie.

HIstoria.ro

image
Au purtat voievozii români coroane?
De la Nicolae Alexandru și Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu, coroana a fost mereu prezentă în portretele votive ale domnitorilor din Țara Românească și Moldova. Cu toate acestea, misterul care înconjoară coroanele medievale românești nu a fost (încă) elucidat...
image
Polonia cere Germaniei despăgubiri de război de 1,3 trilioane de dolari. Ce speră Polonia să obțină?
Ministrul de Externe al Poloniei, Zbigniew Rau, a trimis o notă diplomatică la Berlin prin care Varșovia cere Germaniei despăgubiri de război în valoare de 1,3 trilioane de dolari. Germania consideră în mod oficial că această chestiune este închisă.
image
La sfatul lui Bismark, Carol I se apropie de Rusia și enervează Franța
Opțiunea românilor pentru un domnitor dintr-o dinastie străină la 1866, avea în vedere salvarea existenței statului, afirmarea lui în rândul țărilor europene și, în perspectivă, obținerea independenței. Aceste obiective au fost mereu în atenția diplomației românești și a principelui Carol.