Oameni din Berlin
Prima mea ieşire din ţară s-a petrecut în toamna lui 2006, cu cîteva luni înainte ca România să devină membră a Uniunii Europene. Destinaţia era Germania, München mai exact, iar plecarea din vremea aceea presupunea, în majoritatea cazurilor, dovada unei rezervări la hotel, o sumă de bani asupra ta, uneori şi o persoană de contact acolo unde doreai să ajungi. Am trecut de verificări fără probleme, iar în avion am primit loc lîngă un neamţ înalt şi rotofei, rumen în obraji, cu voce puternică. M-a văzut încercînd fără succes să-mi leg centura şi mi-a arătat, cu mişcări lente, cum se procedează, iar apoi m-a întrebat: „First time?“ Am recunoscut să zburam pentru prima dată. Cînd a apărut stewardesa, a cerut răspicat şi scurt, în limba română: „Bere!“ Era berlinez, venise în România „for business“ şi acum mergea la München, la o conferinţă. Cunoştea bine oraşul şi începuse să mi-l descrie, dar i-am mărturisit că eu urma să ajung în aceeaşi zi în Garmisch-Partenkirchen, pentru a vizita pe cineva drag. „Then it is for pleasure?“, mi-a zis, cu un zîmbet larg. O călătorie de plăcere, am încuviinţat. Cînd am aterizat, mi-a spus că trebuie să merg neapărat şi în Berlin. Că, oricît de mult aş vedea din Germania, Berlinul este altceva.
Berlinul nu e Germania, e altceva – au fost şi cuvintele cu care m-au invitat nişte prieteni să-mi petrec cîteva zile în capitala germană. În anii care s-au scurs de la primul meu zbor, am mai văzut Hanovra şi Bremen, dar n-am ajuns să verific spusele berlinezului jovial de la care am învăţat să-mi leg centura în avion. Am decis că e momentul s-o fac la începutul acestei veri, într-un iunie călduros la noi şi deosebit de rece şi de ploios în metropola de pe rîul Spree.
Am aterizat fără emoţii şi am luat de la aeroport un autobuz care urma să mă ducă la cea mai apropiată staţie U-Bahn, metroul berlinez. Şoferul era o doamnă blondă de vreo 50 de ani, cu ochelari şi bucle mari. La urcare, m-a întrebat politicos unde vreau să ajung, mi-a numărat restul de bani cu atenţie şi, cu toate că drumul nu avea să dureze mai mult de cîteva minute, m-a rugat să ocup un loc. Cu metroul am făcut vreo zece staţii pînă la Kleistpark, zonă în care aveam să locuiesc cîteva zile. Cartierul, cu clădiri albe, îmbrăcate în verdeaţă, şi străzi ordonate, mi-a amintit puţin de Strasbourg. Un aer boem îndulcea, din loc în loc, rigoarea specific germană.
Pe colţul unei clădiri, ascunsă printre copaci, o terasă cu specific italian îşi invita musafirii să urmărească, pe un ecran montat afară, meciurile din Campionatul Mondial de Fotbal, aflat atunci în plină desfăşurare. În faţa lui, măsuţe rotunde şi scaune cochete de fier forjat, cu cîte o pătură mov aşezată pe spătarul de rafie. Proprietarii erau un cuplu în vîrstă, el, înalt şi tăcut, cu ramă îngustă şi argintie la ochelari, ea, mignonă şi iute. Veneau acolo în fiecare seară, la un ceai de iasomie cu miere, oameni din cartier sau doar în trecere, să comenteze meciul şi să mai schimbe o vorbă. Îşi manifestau preferinţele potolit, nu vociferau. Nici măcar la partida în care nemţii au primit două goluri de la Ghana n-am auzit fluierături. Iar bucuria egalării scorului n-a trădat surpriză, ci un fel de relaxare.
În fiecare seară, după plecarea ultimului client, patronii stingeau cu grijă lumînările de pe mese, strîngeau fără grabă păturile risipite şi apoi măturau trotuarul. El, preocupat, ea, zîmbitoare.
Berlinul are în jur de 3 milioane şi jumătate de locuitori, fără a mai ţine cont şi de turişti. În general, se circulă cu metroul, subteran (U-Bahn) sau de suprafaţă (S-Bahn). Liniile sînt multe, staţiile – dese şi orarul – respectat îndeaproape. Distanţele mari şi variantele stufoase te fac însă să te pierzi între legături, de multe ori, în ciuda marcajului colorat. Te întîlneşti cu turişti care răsucesc o hartă în mîini la fel ca tine, cu vorbitori de engleză bucuroşi că îţi pot cere indicaţii, cu tineri înalţi care ascultă muzică în căşti uriaşe sau cu fetişcane cu inele în nas şi în păr, de culori năstruşnice. Cei care par a veni de la serviciu au deschise cărţi groase, cu coperte cartonate. Vezi bărbaţi în costume croite impecabil şi femei îmbrăcate elegant, ca pentru teatru, cu tocuri subţiri şi parfum fin risipit în jur. Cerşetori care cîntă la vioară sau care ţin un carton scris în faţă. Nu întind mîna şi nu se apropie de călători. Cînd, la coborîre, cineva le lasă un ban în cutie, mulţumesc respectuos şi se înclină.
La Poarta Brandenburg bate cel mai puternic inima oraşului. Turiştii se fotografiază între coloane, cu carul tras de cei patru cai deasupra şi, în timp ce ghidul le povesteşte despre căderea Zidului, de acum 25 de ani, se îndreaptă spre Reichstag, sediul Parlamentului, cu a sa cupolă de sticlă din care se vede panorama Berlinului. Sau merg tot înainte, prin parcul Tiergarten, pînă la Siegessäule, Coloana Victoriei, înaltă de 67 de metri. Sau o iau în sens invers, taman pînă la Insula Muzeelor, unde se pot pierde în lumea istoriei şi a artelor, zile în şir. Pot urca cele 270 de trepte pînă în domul Catedralei Berlineze, dar numai după ce au admirat în interior grandioasa orgă Sauer, cu ale sale 7269 de tuburi. Şi, mai departe, pot ajunge la Rotes Rathaus, primăria în culoare roşie, şi la Alexanderplatz, cu al său Turn de Televiziune, o săgeată argintie de 368 de metri, simbol puţin SF al Berlinului de Est.
Dimineţile mi le începeam la Double Eye. De la Kleistpark mă plimbam cîteva minute pe străduţe cu clădiri albe, ferestre largi şi balcoane lungi, la care fluturau, în diverse combinaţii de culori, steagurile microbiştilor. Nu ştiam atunci că este o cafenea celebră nu doar în Germania, ci şi în lume, pentru felul de preparare a cafelei. Înăuntru erau doar două-trei locuri de stat în picioare, erai servit rapid şi cu zîmbet de doi tineri care îţi puneau tot felul de întrebări suplimentare, în cazul în care nu erai familiarizat cu produsele-vedetă. Toată lumea stătea însă cu cafeaua afară, pe trepte sau pe cele cîteva bănci de lemn şi două-trei scaune. Indiferent de vreme, am întîlnit acolo amatori de cafeină care răsfoiau un ziar, tineri care îşi parcau bicicletele şi se opreau să-şi răsucească cîteva ţigări sorbind dintr-un latte, ba chiar şi un bătrînel cocoţat pe un scaun pliant adus de acasă şi care găsise de cuviinţă, în acea zi cam răcoroasă, să poarte o fustă de lînă colorată şi nişte bocanci soldăţeşti.
La Palatul Charlottenburg am ajuns tot după o cafea savurată la Double Eye. Conceput în 1690 ca reşedinţă de vară pentru viitoarea împărăteasă Sophie Charlotte şi aflat, în acea vreme, mult în afara graniţelor oraşului, la vest de Tiergarten, palatul de acum, renovat după cel de-al Doilea Război Mondial, găzduieşte un muzeu fascinant prin eleganţă şi lux. Sala de bal, cu pereţi din marmură albă şi tencuială poleită în aur, capela cu recitaluri de muzică de cameră, porţelanurile chinezeşti şi japoneze, argintăria, colecţiile de artă, ferestrele dincolo de care se întrezăreşte întreg domeniul, te fac să sari peste cîteva secole, în sensul invers al acelor de ceasornic, chiar dacă, dincolo de copaci, se înalţă, frumos aliniate, vîrfurile clădirilor prezentului.
În spatele palatului, după grădinile simetric şi cochet aranjate, cu fîntîni arteziene şi statui albe, nişte trepte de piatră coboară spre lac. Pe ele ies din cînd în cînd raţele, scuturîndu-şi bine penajul. Un domn între două vîrste, cu o pungă mare de hîrtie în care se aflau nişte covrigi, părea a fi prietenul lor. Rupea bucăţele mici şi le arunca jos sau pe lac, pedant, fără grabă. La un moment dat, au apărut şi două lebede, una albă şi una neagră. Curajoase, îl însoţeau aproape la pas, ridicîndu-şi capetele spre pungă. Domnul nu a părut impresionat de insistenţa lor. A împărţit frăţeşte covrigii mai departe, pînă s-au terminat. Apoi a împachetat punga de hîrtie, a îndesat-o în buzunar, a mai rămas două-trei minute cu ochii în zare şi s-a îndreptat cu paşi negrăbiţi spre ieşire.
Kreuzberg este zona cea mai vie şi mişcătoare a Berlinului, undeva la limita între Est şi Vest, patria hipsterilor, a artiştilor şi a imigranţilor, unde se vorbesc toate limbile pămîntului, ziua începe tîrziu şi forfota se opreşte abia la orele dimineţii. Străzile par a se schimba la fiecare pas. Desenele şi afişele acoperă clădirile, gardurile, camioanele şi pereţii barurilor şi ai cafenelelor, care răsar din loc în loc. Vizavi de o sală de concerte cu o firmă ce amintea de anii ’80, dar unde am aflat că vin unele dintre cele mai mari trupe de rock din lume, era un fel de „ţara nimănui“. Oamenilor fără casă li s-a permis să-şi amenajeze acolo un fel de gospodării colective, din corturi şi părţi de rulote. Îi vedeai plimbîndu-se cu cîte un castron în mînă, fumînd o ţigară sau întinzîndu-se la soare.
Deschis pînă la 3 dimineaţa, Bugermeister este centrul simbolic al Kreuzberg-ului. Un fast-food amenajat într-o fostă toaletă publică, sub şosea, vopsit în verde-închis şi semănînd cu un vagon-restaurant de epocă. Afară nu sînt mai mult de trei-patru mese. la care stai în picioare, rezemat, incomod. Se pare că sînt lăsate aşa ca să nu se staţioneze prea mult, să mănînci rapid şi să pleci mai departe. Numărul comenzii e afişat pe o plăcuţă electronică. În zile mai aglomerate, se ajunge cu uşurinţă la cîteva zeci. Se vînd hamburgeri şi cartofi prăjiţi cu diverse sosuri, dar porţiile sînt uriaşe şi gustoase. Cei doi vînzători îmbrăcaţi în negru sînt tăcuţi şi se mişcă repede. Din cînd în cînd, îţi fac semn că nu ai voie să fotografiezi.
Pe strada Puşkin, te adînceşti în Berlinul de Est, spre parcul Treptower, pe lîngă rîul Spree. Construcţiile încep să semene cu vechile blocuri comuniste, au ceva gri şi auster. Hale uriaşe unde funcţionau cîndva fabrici sînt transformate acum în săli de evenimente. Într-una, era o expoziţie internaţională de tatuaje. În alta, de motoare. Treptower este un parc imens, care adăposteşte un impresionant mausoleu ridicat în memoria miilor de soldaţi sovietici căzuţi la Berlin în 1945. Pe Spree pluteau diverse ambarcaţiuni şi mai vedeai cîte un avion de mici dimensiuni, echipat pentru aterizarea pe apă. Sub un pod care te ducea pe insula din inima parcului, pe o barcă, în ploaia care începuse discret, se derula o cerere în căsătorie. Peste pod, prietenii protagoniştilor fluturau pancarte cu urări. Pe puntea unui vaporaş tras la mal aştepta o masă pentru doi, aranjată de sărbătoare. Am savurat o Fritz-Kola hamburgheză cu aromă de lămîie, la o terasă cu specific francez, plasată chiar pe apă. Ascultînd Depeche Mode, nu departe de strada cu nume de poet rus romantic, i-am dat dreptate neamţului cunoscut în avion, cu opt ani în urmă, la prima mea ieşire dintr-o ţară care nu făcea încă parte din Uniunea Europeană. Berlinul este altceva.
Germania avea să cîştige Campionatul Mondial de Fotbal din acest an, pentru a patra oară în istorie, în faţa Argentinei. În seara zilei de 13 iulie, un sfert de milion de berlinezi au urmărit finala pe un ecran uriaş de pe Poarta Brandenburg, blocînd întreaga alee centrală din parcul Tiergarten, pînă la Siegessäule. Golul victorios, de după miezul nopţii, a fost aşteptat cu răbdare şi trăit din plin, ca un moment de sărbătoare, pentru care nemţii au pregătirea făcută temeinic.
Anda Docea este jurnalistă la TVR.
