Insula în formă de diamant
Cînd am ajuns pe Insula Wight, cei doi buni prieteni care mă invitaseră acolo mi-au spus, pe un ton conspirativ, că m-am înscris într-un cerc extrem de restrîns: acela al românilor care au pus vreodată piciorul pe cea mai mare insulă britanică, nu mai lungă însă de 27 de mile. Se întîmpla în 2009, taman în ziua în care împlineam 30 de ani.
Pînă să vizitez insula despre care ştiam doar că este locul de baştină al regizorului Anthony Minghella, am aterizat pe Stansted pentru o oprire de două zile la Londra. Era prima călătorie în care planificasem totul pe Internet, dar, la faţa locului, lucrurile nu au mers la fel de lin. Rezervarea făcută de mine la hotel dispăruse, camere libere nu erau, aşa că, sub un soare complet nelondonez, mi-am rostogolit troller-ul pe un drum aflat, culmea, în lucru, spre cel mai apropiat hotel pe care l-aş fi putut găsi. Am închiriat pînă la urmă o cameră în legătură cu care doamna cu trăsături de indiancă de la recepţie mă avertizase că ar fi really, really small, la un preţ dublu faţă de cît anticipasem, dar nu mai voiam să pierd timp.
Londra s-a dovedit a fi destul de prietenoasă şi, după ce m-am plimbat pe Tamisa, m-am fotografiat la piciorul podului Waterloo cu Big Ben-ul în spate, exact ca restul turiştilor, i-am văzut pe James Bond, Freddie Mercury şi pe Madame Tussauds însăşi la Muzeul figurilor de ceară care-i poartă numele, după ce am vizitat Turnul Londrei şi am dormit două nopţi într-o really, really small room din mansarda unui hotel, aflat pe o stradă în lucru, m-am îndreptat cu noaptea-n cap spre staţia din care aveam să iau un autobuz către Portsmouth. În cîteva ore trebuia să ajung la capăt de linie, taman în portul de unde feribotul m-ar fi dus pe Insula Wight.
Am coborît cînd autobuzul se golise. Aveam instrucţiuni clare, o luam la dreapta şi ajungeam într-o zonă de ghişee, de unde puteam cumpăra un bilet la un feribot care avea mai multe curse pe zi. În mai puţin de o jumătate de oră aş fi ajuns pe Insula Wight, mai precis în Ryde. Am citit atent tabelul de plecări – sosiri şi m-am apropiat de fiecare ghişeu în parte, dar n-am văzut specificat Ryde nicăieri. Cît am aşteptat, s-au anunţat însă curse spre Franţa, Spania şi alte destinaţii ceva mai îndepărtate. Am decis să cer lămuriri unui domn care semăna cu Hercule Poirot şi care stătea la biroul de informaţii. I-am spus că doresc să ajung pe Insula Wight şi, după oftatul prelung pe care l-a scos în timp ce extrăgea tacticos din pupitru o foaie de hîrtie, mi-am dat seama că nu mă aflu unde trebuie. Eram în portul internaţional din Portsmouth. „We are here“ – a început el explicaţia, în timp ce îmi desena cu migală o hartă care îmi indica unde sînt, unde trebuie să ajung, la ce intersecţii am de cotit. Cu totul, 40-50 de minute pe jos, mi-a spus, trebuia doar să o ţin paralel cu ţărmul, să fac la un moment dat dreapta (sau era stînga, după regulile lor?!) şi să iau feribotul pentru pasageri către Ryde.
În 2009, nu era încă moda telefoanelor inteligente, aşa că accesul meu la tot ce presupunea hărţi, numere şi indicaţii era limitat. Aveam doar o bucată de hîrtie mîzgălită cu pixul, pe care o roteam în toate părţile, încercînd să găsesc „sensul englezesc“. Să cotesc la un moment dat spre dreapta, îmi spusese Poirot, dar cred că am făcut mişcarea asta prea curînd, întrucît am ajuns într-un loc care aducea a bază navală, cu tot felul de ambarcaţiuni şi nici un om. A fost momentul în care mi-am dat seama că pe jos nu voi ajunge unde trebuie şi că risc să pierd ultimul feribot către insulă. Prietenii care mă aşteptau s-au oferit să apeleze la o companie de taximetre, doar că eu nu ştiam exact unde mă aflu. Am găsit în cele din urmă o biserică şi am convenit că voi aştepta acolo un taxi pe care aveau să mi-l trimită. După ce m-am învîrtit cîteva minute în stradă fără să ochesc vreo maşină galbenă, m-am întors în incinta bisericii. Taxiul venise între timp pe altă parte şi parcase exact în faţa intrării în lăcaş, cu spatele, gata pregătit de plecare.
De îndată ce am recunoscut ghişeele de pe dreapta şi am văzut afişată destinaţia Ryde, m-am liniştit. Mi-am luat bilet la penultima cursă din acea zi. Englezul de la ghişeu m-a întrebat: „Single?“ – ceea ce, pe moment, mi s-a părut a fi nu prea politicos din partea lui, chiar dacă am încuviinţat din cap. În scurt timp, am realizat că single se referea la biletul fără retur, doar dus.
Călătoria cu feribotul spre insula în formă de diamant nu a fost nici pe departe scăldată în lumina apusului, aşa cum speram, la finalul unei zile interminabile. Din contră, pasagerii nu puteau ieşi pe punte, iar feribotul a parcurs cei puţin peste 10 km cam prea grăbit pentru cineva cu rău de mare. Undeva spre finalul cursei, telefonul meu mobil, prea încercat la ceas aniversar, s-a închis definitiv. Cînd am pus piciorul în sfîrşit pe teren solid şi am văzut cîte maşini aşteptau feribotul, mi-am dat seama că nu am cum să îmi sun prietenii şi că va trebui să aştept să mă repereze. A fost relativ uşor, pentru că, în acea mare de maşini, un şofer claxona de undeva nervos. Făcea parte din cercul select al puţinilor români care au călcat vreodată pe Insula Wight.
Pe cei nici 380 de kilometri pătraţi aveam să descopăr mult mai multe decît îngheţata locală, denumită chiar Minghella. Fiecare orăşel în parte are propria-i atmosferă, un stil şi o arhiectură caracteristice, un eveniment care să-i sporească prestigiul local. Atracţia plajelor şi a sporturilor nautice s-a îmbinat cu plăcerea de a te plimba prin zone deluroase, de a vizita castele şi reşedinţe regale. Tradiţie, istorie, cultură, distracţie, sport şi o doză mare de inedit la fiecare pas.
Ryde, singurul oraş de pe insulă cu peste 25.000 de locuitori, îţi întinde la picioare o alee lungă de promenadă pe plajă, mărginită de ambarcaţiuni de tot felul, ba chiar şi un patinoar acoperit, aflat tot în zona cu nisipuri aurii, unde se antrenează echipa de hochei locală, Wightlink Raiders. Există cinematograf, cluburi, magazine, aranjate cochet pe străduţe care coboară inevitabil spre mare. La sfîrşitul lunii august, în Ryde are loc cel mai vechi carnaval din Marea Britanie.
Newport este un fel de centru cultural al insulei – de altfel, tot aici, în parcul Seaclose, mai exact, are loc, la jumătatea lunii iunie, din 2002 încoace, un festival de muzică celebru în lume, pe scena căruia au concertat, între alţii, Rolling Stones, REM şi David Bowie. Din Newport am ajuns relativ uşor la Castelul Carisbrooke, unde a fost prizonier Regele Charles I, înainte de execuţia sa din 1649. Se mai păstrează încă fereastra prin care regele a avut o tentativă eşuată de a evada, o încăpere a armurilor, zidurile de apărare, pe care se poate înconjura întreaga fortăreaţă şi admira oraşul de sus, grădinile Prinţesei Beatrice. Fiica cea mică a Reginei Victoria este cea care a transformat, în 1898, acest loc într-un adevărat muzeu al istoriei Marii Britanii.
Osborne House, fosta reşedinţă de vară a Reginei Victoria, se află în East Cowes. Construit între 1845 şi 1851, domeniul este păstrat cu grijă, aşa cum l-ar fi dorit Regina însăşi, care prefera să-şi petreacă timpul în aer liber. Grădinile frumos desenate şi umbroase, vechea „casă de gheaţă“ regală de sub pămînt, „maşina de îmbăiat“ de lemn, cu roţi şi trepte, închisă de jur-împrejur, aşa încît bucuria mării să fie trăită de înaltele feţe ferite de ochii lumii – te întorc subtil, fără dificultate, în secolul al XIX-lea. Albul reşedinţei de vară, verdele grădinilor şi albastrul mării care se zărea în depărtare mi-au amintit cumva de Balcicul Reginei Maria. Nepoata Reginei Victoria avea locul cuvenit într-un uriaş arbore genealogic al familiei regale britanice, desenat cu acurateţe şi expus într-o cameră de la primul etaj, ale cărei ferestre uriaşe dădeau nestingherit către mare.
Cel mai spectaculos peisaj de pe insulă mi l-a oferit cel mai vestic punct al ei: The Needles, trei stînci uriaşe din calcar răsărind din mare, verticale, perfect aliniate. Se pare că ele reprezintă doar vîrful unei benzi de calcar ce străbate mijlocul Insulei Wight, pînă în est. Pentru a ajunge acolo, am traversat stîncile colorate din Alum Bay şi am ajuns într-o bază militară construită în 1862, cu scopul de a riposta în eventualitatea unei invazii franceze. Transformată în muzeu, baza, activă în cele două Războaie Mondiale, mai păstrează o parte din echipamentul militar. Se spune chiar că aici ar fi fost un loc secret conceput de englezi pentru testarea rachetelor. Un tunel subteran alambicat duce la un reflector uriaş, de unde, deasupra celor trei stînci, ai ceea ce fotografii ar numi una dintre cele mai rîvnite privelişti din lume.
În Godshill toate casele păreau de păpuşi, cochete, pline de flori, cu mici magazine de unde puteai cumpăra ceai, ciocolată sau cidru, iar în parc te plimbai printr-o variantă miniaturală a orăşelului, reprodus dichisit, pînă la ultima străduţă. Din Heavenstreet am ajuns pînă în Wootton cu un tren tras de o locomotivă cu abur, restaurat fidel epocii victoriene, de la compartimente, pînă la felinarele de pe peron. În Sandown, zona de coastă, cu dealuri verzi şi copaci îndoiţi de vînt, mi-a amintit de atmosfera romanelor lui Jane Austen. Iar tradiţionala prăjitură englezească, cu brînză şi dulceaţă de afine, pe care am porţionat-o şi am savurat-o rapid, în prima seară pe insulă, cu ochii în larg, rămîne cel mai bun tort aniversar de pînă acum.
Întoarcerea spre Londra am făcut-o prin Southampton, luînd, împreună cu prietenii mei, feribotul pentru maşini. În timp ce priveam răsăritul de pe punte, fără să mai simt deloc răul de mare, mi-au povestit despre un concurs de iahturi celebru în lume, care are loc în Cowes în prima săptămînă din august, despre grădina zoologică pe care nu mai reuşisem să o vizitez, aşa cum n-am mai apucat să văd nici culturile de lavandă sau cea mai variată colecţie de perle de pe tărîm englez, expusă în Brighstone. Cînd îmi planificasem excursia, mă gîndisem că cinci zile sînt suficiente pentru o insulă de maximum 27 de mile lungime, tăiată în formă de diamant.
Am ajuns pe aeroportul Stansted cu întîrziere din pricina traficului, cînd check-in-ul tocmai se încheia. Doamna de la ghişeu mi-a smuls bagajul din mînă şi m-a împins înainte, spunîndu-mi să mă grăbesc. Am urcat în avion ultima şi am mai găsit loc doar în faţă, sub un aer condiţionat doborîtor. Mi s-a spus la aterizare, cînd toată lumea aplauda, că fusese un zbor dificil, cu goluri de aer şi mişcări bruşte. Eu însă am dormit tot drumul, visînd că sînt în baza militară The Needles, lîngă reflectorul uriaş, admirînd o privelişte pentru care m-ar fi invidiat orice fotograf, în timp ce francezii atacau Alum Bay.
Anda Docea este jurnalistă la TVR.
Foto: A. Docea
