Insula în formă de diamant

Publicat în Dilema Veche nr. 540 din 19-25 iunie 2014
Insula în formă de diamant jpeg

Cînd am ajuns pe Insula Wight, cei doi buni prieteni care mă invitaseră acolo mi-au spus, pe un ton conspirativ, că m-am înscris într-un cerc extrem de restrîns: acela al românilor care au pus vreodată piciorul pe cea mai mare insulă britanică, nu mai lungă însă de 27 de mile. Se întîmpla în 2009, taman în ziua în care împlineam 30 de ani.

Pînă să vizitez insula despre care ştiam doar că este locul de baştină al regizorului Anthony Minghella, am aterizat pe Stansted pentru o oprire de două zile la Londra. Era prima călătorie în care planificasem totul pe Internet, dar, la faţa locului, lucrurile nu au mers la fel de lin. Rezervarea făcută de mine la hotel dispăruse, camere libere nu erau, aşa că, sub un soare complet nelondonez, mi-am rostogolit troller-ul pe un drum aflat, culmea, în lucru, spre cel mai apropiat hotel pe care l-aş fi putut găsi. Am închiriat pînă la urmă o cameră în legătură cu care doamna cu trăsături de indiancă de la recepţie mă avertizase că ar fi really, really small, la un preţ dublu faţă de cît anticipasem, dar nu mai voiam să pierd timp.

Londra s-a dovedit a fi destul de prietenoasă şi, după ce m-am plimbat pe Tamisa, m-am fotografiat la piciorul podului Waterloo cu Big Ben-ul în spate, exact ca restul turiştilor, i-am văzut pe James Bond, Freddie Mercury şi pe Madame Tussauds însăşi la Muzeul figurilor de ceară care-i poartă numele, după ce am vizitat Turnul Londrei şi am dormit două nopţi într-o really, really small room din mansarda unui hotel, aflat pe o stradă în lucru, m-am îndreptat cu noaptea-n cap spre staţia din care aveam să iau un autobuz către Portsmouth. În cîteva ore trebuia să ajung la capăt de linie, taman în portul de unde feribotul m-ar fi dus pe Insula Wight.  

Am coborît cînd autobuzul se golise. Aveam instrucţiuni clare, o luam la dreapta şi ajungeam într-o zonă de ghişee, de unde puteam cumpăra un bilet la un feribot care avea mai multe curse pe zi. În mai puţin de o jumătate de oră aş fi ajuns pe Insula Wight, mai precis în Ryde. Am citit atent tabelul de plecări – sosiri şi m-am apropiat de fiecare ghişeu în parte, dar n-am văzut specificat Ryde nicăieri. Cît am aşteptat, s-au anunţat însă curse spre Franţa, Spania şi alte destinaţii ceva mai îndepărtate. Am decis să cer lămuriri unui domn care semăna cu Hercule Poirot şi care stătea la biroul de informaţii. I-am spus că doresc să ajung pe Insula Wight şi, după oftatul prelung pe care l-a scos în timp ce extrăgea tacticos din pupitru o foaie de hîrtie, mi-am dat seama că nu mă aflu unde trebuie. Eram în portul internaţional din Portsmouth. „We are here“ – a început el explicaţia, în timp ce îmi desena cu migală o hartă care îmi indica unde sînt, unde trebuie să ajung, la ce intersecţii am de cotit. Cu totul, 40-50 de minute pe jos, mi-a spus, trebuia doar să o ţin paralel cu ţărmul, să fac la un moment dat dreapta (sau era stînga, după regulile lor?!) şi să iau feribotul pentru pasageri către Ryde. 

În 2009, nu era încă moda telefoanelor inteligente, aşa că accesul meu la tot ce presupunea hărţi, numere şi indicaţii era limitat. Aveam doar o bucată de hîrtie mîzgălită cu pixul, pe care o roteam în toate părţile, încercînd să găsesc „sensul englezesc“. Să cotesc la un moment dat spre dreapta, îmi spusese Poirot, dar cred că am făcut mişcarea asta prea curînd, întrucît am ajuns într-un loc care aducea a bază navală, cu tot felul de ambarcaţiuni şi nici un om. A fost momentul în care mi-am dat seama că pe jos nu voi ajunge unde trebuie şi că risc să pierd ultimul feribot către insulă. Prietenii care mă aşteptau s-au oferit să apeleze la o companie de taximetre, doar că eu nu ştiam exact unde mă aflu. Am găsit în cele din urmă o biserică şi am convenit că voi aştepta acolo un taxi pe care aveau să mi-l trimită. După ce m-am învîrtit cîteva minute în stradă fără să ochesc vreo maşină galbenă, m-am întors în incinta bisericii. Taxiul venise între timp pe altă parte şi parcase exact în faţa intrării în lăcaş, cu spatele, gata pregătit de plecare.

De îndată ce am recunoscut ghişeele de pe dreapta şi am văzut afişată destinaţia Ryde, m-am liniştit. Mi-am luat bilet la penultima cursă din acea zi. Englezul de la ghişeu m-a întrebat: „Single?“ – ceea ce, pe moment, mi s-a părut a fi nu prea politicos din partea lui, chiar dacă am încuviinţat din cap. În scurt timp, am realizat că single se referea la biletul fără retur, doar dus.

Călătoria cu feribotul spre insula în formă de diamant nu a fost nici pe departe scăldată în lumina apusului, aşa cum speram, la finalul unei zile interminabile. Din contră, pasagerii nu puteau ieşi pe punte, iar feribotul a parcurs cei puţin peste 10 km cam prea grăbit pentru cineva cu rău de mare. Undeva spre finalul cursei, telefonul meu mobil, prea încercat la ceas aniversar, s-a închis definitiv. Cînd am pus piciorul în sfîrşit pe teren solid şi am văzut cîte maşini aşteptau feribotul, mi-am dat seama că nu am cum să îmi sun prietenii şi că va trebui să aştept să mă repereze. A fost relativ uşor, pentru că, în acea mare de maşini, un şofer claxona de undeva nervos. Făcea parte din cercul select al puţinilor români care au călcat vreodată pe Insula Wight.

Pe cei nici 380 de kilometri pătraţi aveam să descopăr mult mai multe decît îngheţata locală, denumită chiar Minghella. Fiecare orăşel în parte are propria-i atmosferă, un stil şi o arhiectură caracteristice, un eveniment care să-i sporească prestigiul local. Atracţia plajelor şi a sporturilor nautice s-a îmbinat cu plăcerea de a te plimba prin zone deluroase, de a vizita castele şi reşedinţe regale. Tradiţie, istorie, cultură, distracţie, sport şi o doză mare de inedit la fiecare pas.

Ryde, singurul oraş de pe insulă cu peste 25.000 de locuitori, îţi întinde la picioare o alee lungă de promenadă pe plajă, mărginită de ambarcaţiuni de tot felul, ba chiar şi un patinoar acoperit, aflat tot în zona cu nisipuri aurii, unde se antrenează echipa de hochei locală, Wightlink Raiders. Există cinematograf, cluburi, magazine, aranjate cochet pe străduţe care coboară inevitabil spre mare. La sfîrşitul lunii august, în Ryde are loc cel mai vechi carnaval din Marea Britanie.

Newport este un fel de centru cultural al insulei – de altfel, tot aici, în parcul Seaclose, mai exact, are loc, la jumătatea lunii iunie, din 2002 încoace, un festival de muzică celebru în lume, pe scena căruia au concertat, între alţii, Rolling Stones, REM şi David Bowie. Din Newport am ajuns relativ uşor la Castelul Carisbrooke, unde a fost prizonier Regele Charles I, înainte de execuţia sa din 1649. Se mai păstrează încă fereastra prin care regele a avut o tentativă eşuată de a evada, o încăpere a armurilor, zidurile de apărare, pe care se poate înconjura întreaga fortăreaţă şi admira oraşul de sus, grădinile Prinţesei Beatrice. Fiica cea mică a Reginei Victoria este cea care a transformat, în 1898, acest loc într-un adevărat muzeu al istoriei Marii Britanii.

Osborne House, fosta reşedinţă de vară a Reginei Victoria, se află în East Cowes. Construit între 1845 şi 1851, domeniul este păstrat cu grijă, aşa cum l-ar fi dorit Regina însăşi, care prefera să-şi petreacă timpul în aer liber. Grădinile frumos desenate şi umbroase, vechea „casă de gheaţă“ regală de sub pămînt, „maşina de îmbăiat“ de lemn, cu roţi şi trepte, închisă de jur-împrejur, aşa încît bucuria mării să fie trăită de înaltele feţe ferite de ochii lumii – te întorc subtil, fără dificultate, în secolul al XIX-lea. Albul reşedinţei de vară, verdele grădinilor şi albastrul mării care se zărea în depărtare mi-au amintit cumva de Balcicul Reginei Maria. Nepoata Reginei Victoria avea locul cuvenit într-un uriaş arbore genealogic al familiei regale britanice, desenat cu acurateţe şi expus într-o cameră de la primul etaj, ale cărei ferestre uriaşe dădeau nestingherit către mare.

Cel mai spectaculos peisaj de pe insulă mi l-a oferit cel mai vestic punct al ei: The Needles, trei stînci uriaşe din calcar răsărind din mare, verticale, perfect aliniate. Se pare că ele reprezintă doar vîrful unei benzi de calcar ce străbate mijlocul Insulei Wight, pînă în est. Pentru a ajunge acolo, am traversat stîncile colorate din Alum Bay şi am ajuns într-o bază militară construită în 1862, cu scopul de a riposta în eventualitatea unei invazii franceze. Transformată în muzeu, baza, activă în cele două Războaie Mondiale, mai păstrează o parte din echipamentul militar. Se spune chiar că aici ar fi fost un loc secret conceput de englezi pentru testarea rachetelor. Un tunel subteran alambicat duce la un reflector uriaş, de unde, deasupra celor trei stînci, ai ceea ce fotografii ar numi una dintre cele mai rîvnite privelişti din lume. 

În Godshill toate casele păreau de păpuşi, cochete, pline de flori, cu mici magazine de unde puteai cumpăra ceai, ciocolată sau cidru, iar în parc te plimbai printr-o variantă miniaturală a orăşelului, reprodus dichisit, pînă la ultima străduţă. Din Heavenstreet am ajuns pînă în Wootton cu un tren tras de o locomotivă cu abur, restaurat fidel epocii victoriene, de la compartimente, pînă la felinarele de pe peron. În Sandown, zona de coastă, cu dealuri verzi şi copaci îndoiţi de vînt, mi-a amintit de atmosfera romanelor lui Jane Austen. Iar tradiţionala prăjitură englezească, cu brînză şi dulceaţă de afine, pe care am porţionat-o şi am savurat-o rapid, în prima seară pe insulă, cu ochii în larg, rămîne cel mai bun tort aniversar de pînă acum.

Întoarcerea spre Londra am făcut-o prin Southampton, luînd, împreună cu prietenii mei, feribotul pentru maşini. În timp ce priveam răsăritul de pe punte, fără să mai simt deloc răul de mare, mi-au povestit despre un concurs de iahturi celebru în lume, care are loc în Cowes în prima săptămînă din august, despre grădina zoologică pe care nu mai reuşisem să o vizitez, aşa cum n-am mai apucat să văd nici culturile de lavandă sau cea mai variată colecţie de perle de pe tărîm englez, expusă în Brighstone. Cînd îmi planificasem excursia, mă gîndisem că cinci zile sînt suficiente pentru o insulă de maximum 27 de mile lungime, tăiată în formă de diamant.

Am ajuns pe aeroportul Stansted cu întîrziere din pricina traficului, cînd check-in-ul tocmai se încheia. Doamna de la ghişeu mi-a smuls bagajul din mînă şi m-a împins înainte, spunîndu-mi să mă grăbesc. Am urcat în avion ultima şi am mai găsit loc doar în faţă, sub un aer condiţionat doborîtor. Mi s-a spus la aterizare, cînd toată lumea aplauda, că fusese un zbor dificil, cu goluri de aer şi mişcări bruşte. Eu însă am dormit tot drumul, visînd că sînt în baza militară The Needles, lîngă reflectorul uriaş, admirînd o privelişte pentru care m-ar fi invidiat orice fotograf, în timp ce francezii atacau Alum Bay.

Anda Docea este jurnalistă la TVR.

Foto: A. Docea

Cea mai bună parte din noi jpeg
Prietenia între femei – un mit?
Marile bucurii și marile tristeți le cam ducem de unii singuri.
Zizi și neantul jpeg
Zăpadă și săpuneală
Săpuneala era, negreșit, un mini-ritual pre-sexual.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Diete și cîteva gînduri despre nutriție
● Orice dietă implică renunțarea la alcool. Eu nu beau decît vin, dar e bună și o bere. Pînă aici! Nu vreau să fiu un om slab, sănătos, dar trist.
E cool să postești jpeg
Cînd aduci munca acasă
Există, bineînțeles, avantaje clare ale muncii de acasă. Și pentru angajați, și pentru angajatori.
p 20 Kierkegaar WC jpg
Maestrul Kierkegaard
Într-o anumită împrejurare, Wittgenstein a observat: „Un gînditor religios onest este ca un funambul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Ineditele lui Eliade
E un eveniment care, sper, i-ar fi plăcut lui Eliade, pentru că e o confirmare a importanței arhivei pe care o evoca recurent, aproape obsesiv, în jurnalele sale, știind ce a lăsat în ea.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Dialog între un tată și un fiu (la vîrsta inocenței), în autobuz. Tatăl: „Merg să-i iau lu’ mami ceva.“ Fiul: „Ce?“ Tatăl: „Niște cizme.“ Fiul: „De ce?“ Tatăl: „Nu, că nu găsesc.“ Memorabil. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.

Adevarul.ro

image
Misterioasa moarte de la Sanremo. Iubitul cântăreței Dalida, găsit împușcat în cap, în camera de hotel VIDEO
Cazul a șocat Italia în anii ʼ60, dar a fost clasat ca sinucidere. Peste 40 de ani, poliția a reluat investigația, dar misterul încă persistă.
image
Fumatul interzis minorilor în spații publice. Proiectul, adoptat de Senat
Inițiativa legislativă a fost adoptată tacit de Senat, luni, iar aceasta prevede că minorii nu mai pot fuma în parcuri, pe drumurile publice sau alte zone publice, fiind pasibili de amenzi până la 500 de lei.
image
Primul moment al cutremurului din Turcia, surprins de camera unei mașini VIDEO
Primul moment al celui de-al doilea seism din Turcia a fost întregistrat de camera de bord a unei mașini. Imaginile sunt de-a dreptul cutremurătoare. Șoferul a văzut cum, în jurul său, oamenii aleargă disperați în stradă, iar clădirile încep să se prăbușească.

HIstoria.ro

image
Aventurile Reginei Maria, o traumă pentru tânărul prinț Carol
Nașterea lui Carol, primul copil al cuplului princiar Ferdinand-Maria, pe 15 octombrie 1893, a fost un prilej de mare bucurie pentru țară, familia regală și Regele Carol I, dar mai puțin pentru tânăra mamă.
image
Consecințele bătăliei de la Stalingrad
După capitularea Corpului XI Armată, timp de câteva zile, avioane de recunoaștere germane au continuat să efectueze zboruri deasupra Stalingradului pentru a descoperi eventualele grupuri de militari germani care încercau să scape și de a le parașuta provizii.
image
Joseph Pulitzer, jurnalistul născut pe malul Mureşului, care a făcut istorie în Statele Unite
Premiile Pulitzer, cele mai prestigioase distincții ale jurnalismului american, au fost acordate pentru prima dată în 1917, la inițiativa jurnalistului de origine maghiară Joseph Pulitzer.