Bun venit în bloc!

Publicat în Dilema Veche nr. 741 din 3-9 mai 2018
Bun venit în bloc! jpeg

Nevoită fiind să părăsesc confortabilul cuib părintesc după terminarea liceului, pentru a merge la facultate, am devenit, de-a lungul timpului, expertă în schimbat locuințe cu chirie. Zece au fost cu totul, în tot atîția ani. O jumătate, în Cluj, cealaltă, în Capitală. Pe lîngă mutarea propriu-zisă, care implica nenumărate drumuri pentru a duce tot ce era necesar, de la furculiță și ceas deșteptător pînă la dulap și calculator, acomodarea cu vecinii era, de cele mai multe ori, o aventură în sine.

Prima dată am locuit în Grigorescu, un fel de Drumul Taberei din Cluj, cartier liniștit, cu parcuri și, în general, oameni în etate. Împărțeam apartamentul cu o studentă la Limbi clasice, iar vizavi de noi stătea, în gazdă, o altă filoloagă. Proprietăreasa fetei, o doamnă trecută de 70 de ani, ne aștepta obligatoriu în fiecare duminică seara la o partidă de remi, varianta cu etalare. Neavînd, în vremea aceea, nici televizor, nici Internet, era o ocazie bună să mai trag cu ochiul la filmele de la aparatul ce stătea pornit într-un colț, fără sonor. Aveam o pasiune pentru serialul Nikita și, de multe ori, îmi alegeam trenul cu care mergeam la Cluj în funcție de ora la care începea acesta. Gazda, mare amatoare de dulciuri, făcea uneori un fel de biscuiți rotunzi cu gem de prune, pe care îi așeza pe o farfurie întinsă și care sfîrșeau prin a fi mîncați pe jumătate (de ea însăși), pînă ajungea cu ei în sufragerie.

Urmăritul pe vizor era una dintre activitățile preferate ale doamnei. Era practic imposibil să ajungi acasă fără să știe, ba, mai mult, în primul minut suna la ușă, fără un motiv plauzibil. Cînd pleca cineva de la noi, la fel, nu scăpa de „scanare“. Vecina avea un fiu care o mai vizita din cînd în cînd. De cîte ori venea, era un motiv să îți ceară ceva „cu împrumut“, ceva ce deja văzuse prin bucătărie și i se părea util. O dată, a vrut cafea. A părut foarte dezamăgită că am o cutie plină, dar a luat-o pe toată, nu știa exact cît îi trebuie, cu promisiunea (evident, neonorată) că o va aduce înapoi. Cum, în timp, nu am mai răspuns la ușă, sub pretextul că sînt în baie și nu aud, iar serialul Nikita s-a terminat și el, am renunțat la vizitele de duminică seara și, din toamnă, m-am mutat în celălalt capăt al Clujului.

În cartierul Gheorgheni am locuit vreme de un an la același etaj cu un polițist, tatăl a două fete, pe care le trimitea întruna la învățat. Polițistul lucrase o vreme la secția de la căminele studențești și, de cîte ori mai apelam la el pentru diverse servicii, fiind foarte priceput la reparații, rămînea să fumeze o țigară și să ne povestească, mie și colegelor de apartament, cele mai mari grozăvii la care asistase, de cînd lucra în Poliție. Fiecare caz era prezentat pe scurt, detașat: cum s-a întîmplat, cine era victima, cum a fost găsit vinovatul, pentru ce i s-a făcut dosar. După o seară plină de astfel de informații, cu picanteriile din culise aferente, am decis să mai punem un lanț pe ușă.

Din Gheorgheni am aterizat în Zorilor, vizavi de complexul de cămine Observator, unde erau cazați mulți dintre prietenii mei din liceu. Am decis, împreună cu colega mea, să facem un chef de început de an universitar, la care am invitat toată lumea cunoscută. În afară de faptul că s-au perindat pe acolo vreo 70 de oameni, într-un apartament cu trei camere și două balcoane (mulți găsindu-ne după muzica ce se auzea de peste drum), petrecerea a trecut drept una reușită, cu mîncare și, mai ales, băutură pe săturate. Vecinii, pe care îi preveniserăm, au fost de treabă și nu au comentat nimic, chiar dacă, pe la 5 dimineața, cineva punea Wicked Game la maximum. Singurul vecin mai interesant era un grec student la Arhitectură care locuia sub noi, sub camera mea, mai precis, și se plîngea că aude zgomote de pași pe parchet noaptea. Nu i-am mărturisit niciodată că trag covorul și fac aerobic pe muzica Nataliei Oreiro, aflîndu-ne în anul de grație 2000 și în plin avînt al muzicii latino. L-am invitat și pe grec la petrecere, dar s-a intimidat și nu a venit.

În ultimii ani de studenție am rămas în Zorilor, dar m-am mutat pentru prima dată singură, într-un bloc de garsoniere. Proprietarul era preot, iar administratorul de scară îmi amintea de cei de dinainte de Revoluție, cu vestă, ochelari cu rame rotunde și groase, mereu cu o lanternă metalică în mînă și cu un dosar sub braț. Avea metode atît de strașnice încît, într-o lună, m-am trezit cu două persoane trecute la întreținere. Am fost convinsă că este o greșeală, dar mi-a spus, relaxat, că m-a căutat să verifice cîți stăm și nu am deschis. Răspunsul m-a năucit, ulterior l-a sunat tata (pe fix, cum altfel) să-l întrebe de unde aceste obiceiuri comuniste, așa că, drept răzbunare, m-a reclamat la Poliție că nu aveam viză de flotant. Prin urmare, în iunie, fix de ziua mea și înaintea unui examen, am fost trezită de bătăi în ușă și de un răcnet, pe două voci: „Poliția! Deschideți acum!“ Exact ce visezi să auzi în dimineața în care împlinești 23 de ani, la ora 5. Întîlnirea matinală a fost scurtă: eu am prezentat buletinul și m-am ales cu un „La mulți ani!“ și cu amenda aferentă. Interesant este că, din toamnă, am stat tot acolo. L-am convins pe proprietarul preot să facem flotant și, cînd administratorul cu vestă, lanternă metalică și dosar sub braț a sunat la ușă și mi-a zis: „Am venit să verificăm!“, i-am permis să o facă.

Din ultimele case în care am locuit, în București, nu am atîtea amintiri, poate din pricină că petrec mai mult timp plecată. În general, în blocurile de garsoniere, cum este al meu, stau cîteva categorii de oameni: cei în etate, cîțiva proprietari care trăiesc singuri, chiriași studenți sau cupluri la început de drum. În orice moment, cineva se mută sau renovează, în special în diminețile de sîmbătă, altcineva vorbește la telefon suficient de tare încît să se audă toate detaliile, altcineva strănută sau, dacă nu strănută, sforăie de se clatină pereții imobilului cu nouă etaje (plus parter).

Cel mai mult am interacționat cu vecinii cînd s-a produs o fisură în conducta de apă caldă a blocului, care a dus la deteriorarea pereților pentru toate apartamentele de pe coloana respectivă, printre care și al meu. Am fost nevoită să urc și să aflu exact de la ce etaj vine apa. Cei de deasupra nu văzuseră nimic, dar mi-a fost greu să mă concentrez la discuție, dat fiind că jumătatea feminină a cuplului mi-a deschis ușa purtînd un papagal mare și colorat pe umăr, aparent nevorbitor. De atunci, nu i-am mai văzut. Pe de altă parte, și eu încerc să trec neobservată și îmi place să cred că nici nu deranjez prea mult, chiar dacă încă mai trag covorul și fac aerobic noaptea. Evident, pe altă muzică decît a Nataliei Oreiro. 

Anda Docea este jurnalistă.

Foto: flickr

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Paradisul care atrage turiști români cu prețuri neschimbate de 10 ani. „Numai la noi se practică japca”
Românii aleg demulte ori să-și petreacă vacanțele în străinătate, în special vara, spre disperarea hotelierilor care se plâng de lipsa clienților. Însă, în foarte multe cazuri, turistul român face această alegere pentru că, nu e un secret, un sejur în străinătate e mai ieftin decât în propria țară
image
Radonul, ucigașul invizibil din Ardeal. Medic: „Se atașează de aerosol și rămâne la nivelul de 1-1,5 m înălțime, exact unde respiră copiii”
A crescut numărul cazurilor de cancer pulmonar la nefumători, iar un motiv este iradierea cu radon, un gaz radioactiv incolor și inodor foarte periculos pentru sănătate dacă se acumulează în clădiri.
image
Căutătorii de artefacte milenare. Fabuloasele noi descoperiri ale detectoriştilor, arheologii amatori plini de surprize
Înarmaţi cu detectoare de metal, colindând locuri numai de ei ştiute din ţinutul Neamţului, arheologii amatori au reuşit, graţie hazardului şi perseverenţei, să aducă la lumină vestigii din vremuri trecute

HIstoria.ro

image
Căderea lui Cuza și „monstruoasa coaliţie”
„Monstruoasa coaliţie“, așa cum a rămas în istorie, l-a detronat pe Alexandru Ioan Cuza prin lovitura de palat din 11 februarie.
image
Un proces pe care CIA l-a pierdut
În toamna lui 1961, CIA se mută din Washington în noul şi splendidul sediu de la Langley, Virginia.
image
Oltcit, primul autovehicul low-cost românesc care s-a vândut în Occident
La Craiova se produc automobile de mai bine de 40 de ani, mai exact de la semnarea contractului dintre statul comunist român şi constructorul francez Citroën. Povestea acestuia a demarat, de fapt, la începutul anilor ’70, când Nicolae Ceauşescu s- gândit că ar fi utilă o a doua marcă de mașini în România.