Bun venit în bloc!
Nevoită fiind să părăsesc confortabilul cuib părintesc după terminarea liceului, pentru a merge la facultate, am devenit, de-a lungul timpului, expertă în schimbat locuințe cu chirie. Zece au fost cu totul, în tot atîția ani. O jumătate, în Cluj, cealaltă, în Capitală. Pe lîngă mutarea propriu-zisă, care implica nenumărate drumuri pentru a duce tot ce era necesar, de la furculiță și ceas deșteptător pînă la dulap și calculator, acomodarea cu vecinii era, de cele mai multe ori, o aventură în sine.
Prima dată am locuit în Grigorescu, un fel de Drumul Taberei din Cluj, cartier liniștit, cu parcuri și, în general, oameni în etate. Împărțeam apartamentul cu o studentă la Limbi clasice, iar vizavi de noi stătea, în gazdă, o altă filoloagă. Proprietăreasa fetei, o doamnă trecută de 70 de ani, ne aștepta obligatoriu în fiecare duminică seara la o partidă de remi, varianta cu etalare. Neavînd, în vremea aceea, nici televizor, nici Internet, era o ocazie bună să mai trag cu ochiul la filmele de la aparatul ce stătea pornit într-un colț, fără sonor. Aveam o pasiune pentru serialul Nikita și, de multe ori, îmi alegeam trenul cu care mergeam la Cluj în funcție de ora la care începea acesta. Gazda, mare amatoare de dulciuri, făcea uneori un fel de biscuiți rotunzi cu gem de prune, pe care îi așeza pe o farfurie întinsă și care sfîrșeau prin a fi mîncați pe jumătate (de ea însăși), pînă ajungea cu ei în sufragerie.
Urmăritul pe vizor era una dintre activitățile preferate ale doamnei. Era practic imposibil să ajungi acasă fără să știe, ba, mai mult, în primul minut suna la ușă, fără un motiv plauzibil. Cînd pleca cineva de la noi, la fel, nu scăpa de „scanare“. Vecina avea un fiu care o mai vizita din cînd în cînd. De cîte ori venea, era un motiv să îți ceară ceva „cu împrumut“, ceva ce deja văzuse prin bucătărie și i se părea util. O dată, a vrut cafea. A părut foarte dezamăgită că am o cutie plină, dar a luat-o pe toată, nu știa exact cît îi trebuie, cu promisiunea (evident, neonorată) că o va aduce înapoi. Cum, în timp, nu am mai răspuns la ușă, sub pretextul că sînt în baie și nu aud, iar serialul Nikita s-a terminat și el, am renunțat la vizitele de duminică seara și, din toamnă, m-am mutat în celălalt capăt al Clujului.
În cartierul Gheorgheni am locuit vreme de un an la același etaj cu un polițist, tatăl a două fete, pe care le trimitea întruna la învățat. Polițistul lucrase o vreme la secția de la căminele studențești și, de cîte ori mai apelam la el pentru diverse servicii, fiind foarte priceput la reparații, rămînea să fumeze o țigară și să ne povestească, mie și colegelor de apartament, cele mai mari grozăvii la care asistase, de cînd lucra în Poliție. Fiecare caz era prezentat pe scurt, detașat: cum s-a întîmplat, cine era victima, cum a fost găsit vinovatul, pentru ce i s-a făcut dosar. După o seară plină de astfel de informații, cu picanteriile din culise aferente, am decis să mai punem un lanț pe ușă.
Din Gheorgheni am aterizat în Zorilor, vizavi de complexul de cămine Observator, unde erau cazați mulți dintre prietenii mei din liceu. Am decis, împreună cu colega mea, să facem un chef de început de an universitar, la care am invitat toată lumea cunoscută. În afară de faptul că s-au perindat pe acolo vreo 70 de oameni, într-un apartament cu trei camere și două balcoane (mulți găsindu-ne după muzica ce se auzea de peste drum), petrecerea a trecut drept una reușită, cu mîncare și, mai ales, băutură pe săturate. Vecinii, pe care îi preveniserăm, au fost de treabă și nu au comentat nimic, chiar dacă, pe la 5 dimineața, cineva punea Wicked Game la maximum. Singurul vecin mai interesant era un grec student la Arhitectură care locuia sub noi, sub camera mea, mai precis, și se plîngea că aude zgomote de pași pe parchet noaptea. Nu i-am mărturisit niciodată că trag covorul și fac aerobic pe muzica Nataliei Oreiro, aflîndu-ne în anul de grație 2000 și în plin avînt al muzicii latino. L-am invitat și pe grec la petrecere, dar s-a intimidat și nu a venit.
În ultimii ani de studenție am rămas în Zorilor, dar m-am mutat pentru prima dată singură, într-un bloc de garsoniere. Proprietarul era preot, iar administratorul de scară îmi amintea de cei de dinainte de Revoluție, cu vestă, ochelari cu rame rotunde și groase, mereu cu o lanternă metalică în mînă și cu un dosar sub braț. Avea metode atît de strașnice încît, într-o lună, m-am trezit cu două persoane trecute la întreținere. Am fost convinsă că este o greșeală, dar mi-a spus, relaxat, că m-a căutat să verifice cîți stăm și nu am deschis. Răspunsul m-a năucit, ulterior l-a sunat tata (pe fix, cum altfel) să-l întrebe de unde aceste obiceiuri comuniste, așa că, drept răzbunare, m-a reclamat la Poliție că nu aveam viză de flotant. Prin urmare, în iunie, fix de ziua mea și înaintea unui examen, am fost trezită de bătăi în ușă și de un răcnet, pe două voci: „Poliția! Deschideți acum!“ Exact ce visezi să auzi în dimineața în care împlinești 23 de ani, la ora 5. Întîlnirea matinală a fost scurtă: eu am prezentat buletinul și m-am ales cu un „La mulți ani!“ și cu amenda aferentă. Interesant este că, din toamnă, am stat tot acolo. L-am convins pe proprietarul preot să facem flotant și, cînd administratorul cu vestă, lanternă metalică și dosar sub braț a sunat la ușă și mi-a zis: „Am venit să verificăm!“, i-am permis să o facă.
Din ultimele case în care am locuit, în București, nu am atîtea amintiri, poate din pricină că petrec mai mult timp plecată. În general, în blocurile de garsoniere, cum este al meu, stau cîteva categorii de oameni: cei în etate, cîțiva proprietari care trăiesc singuri, chiriași studenți sau cupluri la început de drum. În orice moment, cineva se mută sau renovează, în special în diminețile de sîmbătă, altcineva vorbește la telefon suficient de tare încît să se audă toate detaliile, altcineva strănută sau, dacă nu strănută, sforăie de se clatină pereții imobilului cu nouă etaje (plus parter).
Cel mai mult am interacționat cu vecinii cînd s-a produs o fisură în conducta de apă caldă a blocului, care a dus la deteriorarea pereților pentru toate apartamentele de pe coloana respectivă, printre care și al meu. Am fost nevoită să urc și să aflu exact de la ce etaj vine apa. Cei de deasupra nu văzuseră nimic, dar mi-a fost greu să mă concentrez la discuție, dat fiind că jumătatea feminină a cuplului mi-a deschis ușa purtînd un papagal mare și colorat pe umăr, aparent nevorbitor. De atunci, nu i-am mai văzut. Pe de altă parte, și eu încerc să trec neobservată și îmi place să cred că nici nu deranjez prea mult, chiar dacă încă mai trag covorul și fac aerobic noaptea. Evident, pe altă muzică decît a Nataliei Oreiro.
Anda Docea este jurnalistă.
Foto: flickr
