Cavalerul cerului
Despre americanul de origine română Nicholas Dimăncescu am auzit pentru prima dată la sfîrşitul anului 2010. Venise în România pentru a-şi lansa filmul Knights of the Sky/Cavalerii cerului, un documentar despre confruntările aeriene dintre piloţii români şi cei americani, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. TVR 1 avea să difuzeze filmul pe 1 decembrie, ocazie cu care am înregistrat, special pentru Ziua Naţională a României, o emisiune moderată de Luca Niculescu. Invitaţi au fost doi cetăţeni americani cu rădăcini româneşti: Nicholas Dimăncescu şi ambasadorul SUA în România, la acea dată, Mark Gitenstein.
Povestea românească a lui Nicholas ne-a dat prilejul unei întoarceri în timp, în istorie. Bunicul său, Dimitrie Dimăncescu, a pus bazele organizaţiei de Cercetaşi Români, în 1913, cînd încă era elev de liceu. Cercetaşii au ajuns să-i pregătească pe tineri pentru serviciul militar. Doi ani mai tîrziu, la 19 ani, s-a înrolat voluntar şi a devenit ofiţer în regimentul „Vînători“, nou-înfiinţat de către Principele Carol. Eforturile lui din timpul Războiului au fost răsplătite cu numeroase decoraţii, inclusiv cu foarte rar acordata British Military Cross, la comanda directă a Regelui George al V-lea al Angliei. Dimitrie Dimăncescu a ţinut un jurnal despre experienţele sale din armată, iar mai tîrziu, exilat în SUA, şi-a publicat memoriile. A urmat studii de inginerie pe tărîm american, a fost diplomat român în SUA şi în Anglia şi, după exilul la Londra, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a participat la Conferinţa de Pace de la Paris. A părăsit România în 1947, fără a se mai întoarce vreodată.
Tatăl lui Nicholas, Dan Dimăncescu, în prezent consul onorific al României la Boston, s-a născut în Anglia şi s-a stabilit în SUA, din 1956. A absolvit Fletcher School of Law and Diplomacy şi Harvard Business School. Compania sa de cartografiere a fost cea dintîi din SUA care a folosit tehnologia digitală computerizată pentru a face hărţile comerciale ale zonelor urbane. A scris cărţi şi articole despre România şi a organizat, pe 23 ianuarie 2010, întîlnirea dintre Barrie Davies şi Ioan Dobran, cei doi piloţi, foşti adversari în al Doilea Război Mondial.
„Pentru mine, înţelegerea rădăcinilor mele a început din copilărie, cînd ascultam poveştile pe care mi le spunea tata. Tatăl tatălui meu s-a născut la Titu, în apropiere de Bucureşti, mama lui s-a născut la Rucăr, iar familia ei se numea Baştia şi avea o vechime de 100 de ani. Am auzit multe poveşti, cînd eram copil, despre bunica şi bunicul meu, şi despre România. În copilărie, îmi era greu să fac o legătură cu România zilelor noastre, aşa că România era mai degrabă un loc al poveştilor decît o realitate, în mintea mea“, ne-a declarat Nicholas, care, înainte de a-şi fonda, în 2007, propria companie de producţie de film documentar, Kogainon, a fost implicat în mai multe proiecte în România. Unul era coordonat de speologi români şi căuta fosile de urs în peştera Cioclovina; a urmat un documentar de călătorie despre cultura populară din Transilvania şi Moldova, şi un reportaj despre vechile ritualuri din peşteri.
Şi-a amintit de primul contact cu România şi de conştientizarea legăturii profunde cu ţara noastră: „Cînd am văzut hărţile vechi ale tatălui meu, hărţi ale României, mi se părea un loc de folclor, un loc al legendelor. Auzisem poveşti despre Munţii Carpaţi, despre Transilvania, despre frumuseţea ceremoniilor tradiţionale, despre religia ortodoxă. În copilărie, aveam o imagine foarte vie a acestei Românii vechi. Venind în România, în 1998, pentru prima oară, mi s-a părut un loc foarte nou, fiindcă am crescut în SUA, eram un copil american. Am fost în munţi, am gustat mămăligă, m-am întîlnit cu oamenii, am vizitat castele, a fost o aventură foarte interesantă, era o lume nouă, pe care o experimentam. Lucrînd în România la mai multe proiecte, trecutul s-a întîlnit cu prezentul şi mi-am dat seama cît de puternice sînt rădăcinile mele româneşti.“
De la Cota 789 la războaiele dacilor
Povestea bunicului său, Dimitrie Dimăncescu, de pe frontul Primului Război Mondial, a fost subiectul primului lungmetraj al lui Nicholas Dimăncescu, Hill 789/ Ultima redută, difuzat de TVR 1. Filmul acoperă experienţele dramatice ale soldatului Dimăncescu pe frontul românesc, confruntarea acestuia cu Norton Griffiths, colonelul britanic trimis să saboteze sondele petroliere româneşti, şi bătăliile cumplite cu germanul Erwin Rommel, de la Cota 789.
În emisiunea de pe 1 decembrie 2010, Nicholas Dimăncescu ne-a mărturisit şi intenţia sa de a realiza un al treilea film, după cele dedicate României în cele două războaie mondiale, în care să se întoarcă la originile noastre şi să înţeleagă cine au fost dacii:
„Rădăcinile româneşti merg chiar în urmă cu 30-40.000 de ani, pînă în neolitic. Am aflat lucruri despre România, despre strămoşii mei şi despre oamenii care au luptat pentru a transforma această ţară în ceea ce este astăzi. Voi continua această explorare. Sînt foarte interesat de daci, de istoria dacilor, am început să lucrăm la un alt film, despre războaiele romanilor cu dacii, şi cred că pentru mulţi oameni din străinătate este un mister – ce s-a întîmplat cu dacii, cine erau ei şi care a fost relaţia lor cu romanii şi cu civilizaţiile din zonă.“
Ultimele imagini
Despre români vorbea cu entuziasm şi cu multă plăcere, iar România era ţara unde îşi propusese să petreacă din ce în ce mai mult timp: „Oamenii pe care i-am întîlnit au înţeles motivul pentru care făceam aceste filme, pasiunea şi interesul de a cunoaşte cu adevărat ce s-a întîmplat, de a afla povestea. Aşadar, au fost foarte interesaţi şi ne-au ajutat foarte mult, nu a fost o barieră între noi şi oamenii din această ţară, dimpotrivă, ei chiar au venit să ne spună poveştile lor, să ne împărtăşească amintirile lor, şi aşa s-a întîmplat în cazul ambelor filme. Ne-au deschis uşile peste tot. Oameni precum generalul Dobran, care ne-a invitat în casa lui şi a fost chiar dispus să mute lămpile, să-şi rearanjeze casa, pentru ca noi să putem avea o discuţie. Cred că aşa se întîmplă cu mulţi dintre români, sînt foarte ospitalieri şi prietenoşi şi, cînd ştiu că faci ceva din pasiune, sînt gata de orice ca să te ajute.“
L-am invitat pe Nicholas Dimăncescu la emisiune scriindu-i pe Facebook şi lăsîndu-i numărul meu de telefon. Mi-a răspuns şi m-a sunat de îndată ce a ajuns în ţară. Nu a avut nevoie de foarte multe detalii despre subiectul discuţiei. I-am spus doar că am dori să ne vorbească despre rădăcinile româneşti, despre familia lui, despre documentare şi despre felul în care percepe România. A sosit la TVR extrem de punctual, însoţit de tatăl lui. Era înalt, zîmbitor şi politicos. Mai corect spus, avea o charismă imposibil de ignorat. Pe drumul spre platoul de filmare, mi-a cerut informaţii despre emisiune, despre moderatorul Luca Niculescu, iar apoi m-a întrebat de cînd lucrez la Televiziunea Română, la ce emisiuni, care este oraşul meu natal şi pe unde m-am plimbat în ţara asta atît de frumoasă. În timpul filmării, a fost destins şi relaxat, de parcă asta făcuse de cînd e lumea. Avea o voce plăcută, îşi asculta atent interlocutorii şi vorbea cu patos despre tot ce-l pasiona.
I-am făcut mai multe fotografii la emisiune, pe care i le-am trimis ulterior. Ne-am mai scris din cînd în cînd, discutînd despre planurile lui în România, despre avioanele din cel de-al Doilea Război Mondial şi despre limba română, pe care încerca să o deprindă. S-a declarat impresionat de filmele româneşti recente pe care le văzuse, în special de Eu cînd vreau să fluier, fluier, al lui Florin Şerban, şi de California Dreamin’, al lui Cristian Nemescu.
Pe 23 mai 2011, Luca Niculescu m-a anunţat că Nicholas a murit. Căzuse de pe stînci, în Munţii Şureanu, în timpul unei furtuni. Avea 26 de ani. Nicholas Dimăncescu se afla împreună cu alţi patru prieteni la Peştera Cioclovina, filmînd pentru documentarul despre viaţa dacilor. Se pare că ar fi urcat pe stîncile de deasupra intrării în peşteră, dorind să fotografieze un nor masiv de furtună, care se apropia. La întoarcere, căutînd un traseu mai scurt, a alunecat şi a căzut. A fost găsit a doua zi de salvamontişti, fără suflare. Ultimele fotografii din aparatul său, rămas intact, erau instantanee cu cerul.
O viaţă plină de magie
Decoding Dacia/Descifrînd moştenirea dacică a avut premiera în România în octombrie 2012. Documentarul a fost finalizat, în memoria lui Nicholas Dimăncescu, de membri ai familiei şi de colegii cu care lucra. Filmul explorează moştenirea regatului dacic din perspectiva invaziei şi a cuceririi romane. Prezintă, în format 3D digital, reconstrucţiile cetăţilor Sarmizegetusa, Blidaru, cea a podului roman peste Dunăre, precum şi a Forului şi a Columnei lui Traian de la Roma.
Nicholas Dimăncescu nu era „un american care a murit alunecînd de pe stînca pe care se cocoţase“, aşa cum a anunţat un oarecare post de televiziune. Era un om cu mintea doldora de idei, care putea să-ţi povestească un singur cadru în zeci de cuvinte, pînă îl vedeai aievea. Iubea filmul pentru că îl considera un mijloc de comunicare ce îmbină forme diverse de experienţă umană – văzul, auzul, scrisul. Prin documentarele lui, încerca să permită publicului să experimenteze complet un anumit loc. Era atent la toate, de la acurateţea istorică, la muzica aleasă pentru film. Nu vorbea limba română, dar ştia despre istoria şi geografia noastră mai multe decît majoritatea românilor. Scria cu talent, savura mîncarea tradiţională, iubea munţii noştri şi se emoţiona de cîte ori ajungea în vreun vîrf, atît de aproape de cerul ai cărui cavaleri probabil îi mai filmează încă. Părinţii lui au încheiat o scrisoare de mulţumire pentru toate mesajele de condoleanţe primite, într-un fel care cred că îl reprezintă: „Magia lui şi mîndria noastră sînt că şi-a trăit tînăra viaţă din plin.“
Anda Docea este jurnalistă la TVR.