„Știți, eu nu sînt fericită aici...“
În luna mai a anului trecut, m-am bucurat de cîteva zile de liniște și de plimbări lungi într-o mică așezare de lîngă Hanovra, cu nici 600 de locuitori. Îmi luasem o perioadă de concediu de la televiziunea unde lucram de 16 ani și vizitam o prietenă din copilărie. Ce nu i-am spus nici ei, nici altcuiva pînă la acea dată era că nu mai aveam de gînd să revin la serviciu deloc.
La 20 de ani, am renunțat la prima facultate, Informatica, pentru că visul meu era să devin jurnalist. Am plecat de tot dintre limbaje de programare înainte să dau examen la Jurnalism și am petrecut o vară întreagă învățînd gramatică și neaparținînd, de fapt, nicăieri. După exact 20 de ani, mi-am dat demisia din TVR și am traversat o altă vară fără să am un serviciu sau o plasă de siguranță. În ambele cazuri, am simțit că vechiul meu drum nu duce unde mi-aș fi dorit și că nu mai am timp de pierdut. Au urmat perioade în care am trecut de la euforie la copleșire, de la senzația că m-am aruncat în gol la un entuziasm fără margini.
Am fost curioasă să găsesc oameni care avuseseră experiențe similare, să învăț ceva din poveștile celor care, la un moment dat, aleg să fie propriii lor stăpîni. Am vrut să aflu cum este să își organizeze singuri programul, să nu mai ceară voie, să facă o schimbare năucitoare de profesie, să nu se teamă de gura lumii. M-am întrebat care e partea nevăzută a libertății lor și cum poți supraviețui în felul acesta, ca liber-profesionist, în România. Cînd se tem, cînd se simt singuri, cînd sînt fericiți. Dacă merită.
Titlul de mai sus este citat dintr-un text pe care îl veți găsi în acest Dosar. Complet, ar fi fost așa: „Știți, eu nu sînt fericită aici, iar eu chiar vreau să fiu fericită – orice ar presupune asta!“. Cred că rezumă foarte bine istoriile de viață ale unor oameni care hotărăsc nu neapărat să ia o pauză, ci să nu mai facă lucrurile în același mod ca pînă atunci. Ale celor care decid să-și schimbe felul în care trăiesc și lucrează. Este un Dosar despre curaj, despre frică și, mai ales, despre momentele de cotitură în care cele două devin una.
Ilustrație de Ion BARBU