Așteptați, reconfigurăm traseul
Prima facultate la care am fost admisă, Informatica, s-a dovedit a fi mai mult decît nepotrivită. O alesesem pentru că îmi plăcea matematica, printre multe alte materii, probabil că nici una complet, cu adevărat. M-am mutat la Cluj dintr-un oraș mic, unde la orele de informatică aveam două calculatoare pentru toată clasa și, pe măsură ce zilele de toamnă se scurtau, iar temele de la seminarii deveneau tot mai numeroase, mi-am dat seama că făcusem o greșeală. Erau încă anii ’90 și răzgîndirea nu era la modă. Le spusesem apropiaților, într-o vreme, că aș vrea să devin ziaristă, dar examenul de admitere la Jurnalism era practic incompatibil cu profilul liceului meu și nimeni nu mă lua în serios.
Eu nu am renunțat la idee și, în timp ce primeam la examene note mari la matematică și ratam în fiecare sesiune limbajele de programare, am început să colind, pe rînd, cele patru cinematografe care existau atunci în Cluj, uneori de două ori fiecare (aveau proiecții și de la ora 9 dimineața) și să scriu despre filme. Cînd, după cîteva luni, un fragment dintr-o cronică a mea (de-a dreptul la Titanic) a apărut în revista ProCinema, cea mai citită din vremea respectivă, am luat-o ca pe un semn divin. Am mai rămas la Informatică încă un an, timp în care am cunoscut online (în vremea aceea, puteai intra pe Internet doar de la facultate, seara, după ore, dacă te plăceau seminariștii suficient încît să-ți lase cheia) un student la Politehnică în București, care, în discuțiile noastre, m-a încurajat mult să aleg scrisul. „Viața e lungă, nu contează că ai pierdut doi ani, o să fie timp pentru toate”, îmi spunea. Mai rămăsese o singură problemă: cum să le zic părinților că renunț la facultate, după doi ani în care suportaseră chiria și toate cheltuielile mele din Cluj.
1999 a fost anul eclipsei de soare și al înființării postului Atomic TV, iar la începutul lunii mai Papa Ioan Paul al II-lea avea să facă o vizită istorică în România. Prietenul meu bucureștean s-a aflat în mulțimea care l-a întîmpinat și mi-a vorbit foarte înfocat despre acel eveniment. Am decis atunci că, dacă nu intru la Jurnalism în Cluj, planul B va fi să ajung în București. Acolo se întîmplau toate evenimentele importante, acolo rulau prima dată în cinematografe filmele și acolo era sediul Atomic TV.
Pînă la urmă, le-am spus alor mei despre planuri în iunie, în plină sesiune, strategic: în ziua în care împlineam 20 de ani. Caruselul s-a învîrtit nebunește, am terminat Jurnalismul la Cluj (cu o lucrare de licență la Filmologie) și am venit în București la patru ani după eclipsa de soare.
Urma să fac 40 de ani într-o lună cînd, în biroul unde lucram în TVR, se făceau pregătirile pentru vizita Papei Francisc, care avea să fie transmisă pas cu pas. După 16 ani în care aproape m-am identificat cu locul de muncă și n-am făcut mai nimic în rest, vîrsta de mijloc care începe mai mereu cu 4 și care se apropia mă speria cumplit. Nu știam ce ar putea urma după ce n-aș mai fi fost trecută în telefoanele cunoscuților „Anda TVR”, dar încă îmi mai aminteam că prima piesă difuzată de Atomic TV fusese „Independent“, de la Vank, și-mi era tare dor de un început.
Papa Francisc m-a mai prins în TVR, dar la aniversarea de 40 de ani deja îmi dădusem demisia. Scriitoarea Elizabeth Gilbert a descris cu multă precizie, într-un interviu, starea pe care o ai cînd toată viața ta, așa cum o planificasei, se prăbușește și nu știi nimic din ce va mai fi: întîi îți trage cineva covorul de sub picioare, apoi dispare podeaua, apoi fuge pămîntul și abia atunci începi să te trezești și să realizezi că, de fapt, nici nu era pămînt sub picioare. Era doar iluzia că ai deține controlul.
Reconfigurarea traseului, găsirea celui potrivit, a devenit acum mai mult decît o modă, e un stil de viață. Pentru ca pămîntul să nu fugă total de sub picioare, ar fi de preferat să ai o oarecare susținere materială pentru cel puțin șase luni. În primele trei, nu vei face mai nimic. Nu știi cum să procedezi cînd trece timpul și telefoanele nu mai vin, iar mesajele s-au oprit de tot. A te obișnui cu a nu face nimic e aproape dureros, iar ideea că poți decide ce vrei, ce crezi că ți-ar plăcea, e una nefamiliară. Prima lecție pe care o înveți e că nimeni nu e de neînlocuit. În funcție de intonație, propoziția asta îți poate aduce amar sau eliberare.
Apoi, începi să cauți oameni asemeni ție, din zodia nehotărîților. Îți dai seama că înțelegi repede cum a nu avea o oră liberă pentru înot dimineața te poate face să pleci dintr-o corporație sau cum, după ce lucrezi ca psiholog cu victimele traficului de ființe umane, tot ce vrei este să croiești niște kimonouri. Week-end-urile în care muncești pentru propriile planuri nu mai par timp care ți se fură fără să poți reacționa. Începuturile te mobilizează și îți dau iluzia, după care alergi la 40+, că ești iar tînăr. Pînă și faptul că banii vor fi, de regulă, mai puțini te face mai ferm în urmărirea unui vis.
Băiatul de pe Internet avea dreptate, viața e lungă. Doar că, ajuns la jumătatea ei, simți că nu mai ai timp de pierdut. Eu, una, aștept acum cu mare curiozitate sosirea următorului Papă în România.
