„Regretele și speranțele ne pot pune în contact cu binele interior“ - interviu cu Alina PLĂIȘEANU, consilier și psihoterapeut

Publicat în Dilema Veche nr. 845 din 18 - 24 iunie 2020
„Regretele și speranțele ne pot pune în contact cu binele interior“   interviu cu Alina PLĂIȘEANU, consilier și psihoterapeut jpeg

Ne aflăm oare, în această perioadă de pandemie, într-un fel de „zonă de tranzit” între trecut și viitor, una în care oamenii își pierd reperele, „normalitatea” și felul în care fiecare își definea această „normalitate”?

Această perioadă a reprezentat, în mod cert, o provocare pentru noi toți, ce ne-a solicitat resursele și reziliența, ne-a zdruncinat și recalibrat reperele. Ceea ce înainte de pandemie era „normal”, adică la îndemînă, firesc, liber și în acord cu nevoile și dorințele persoanei, odată cu izolarea a devenit greu de obținut, limitativ, chiar și periculos. S-a produs o reinventare a acestei „normalități” sau o agățare de vechea „normalitate”, ceea ce face adaptarea cu atît mai dificilă. Așa că s-a demarcat această zonă de tranzit care a presupus, de fapt, răspunsul fiecărei persoane la ce se întîmplă: un răspuns fie adaptativ, de complianță și aderare la noile reguli, dar nu neapărat ușor de implementat, un răspuns anxiogen, poate chiar intensificat de constructe imaginative și idei ce alimentează panica, pericolul, o reacție de negare, evitare sau de activare a suspiciunii, poate mai mult decît pînă acum, o reacție opozantă sau neîncrezătoare și multe alte nuanțe personalizate de la individ la individ. Ce trăim însă este categoric în afara „normalului” pe care îl cunoaștem, la care aderăm și care ne priește, astfel că reacțiile noastre sînt pe măsură. Mobilizarea adaptativă ce s-a manifestat la majoritatea indivizilor a fost mai intensă decît abordarea unei altfel de dificultăți, greutăți a vieții, chiar și transformări, deoarece a implicat afectarea multor straturi ale ființei umane într-un timp destul de scurt.

De cînd a început pandemia, am observat diferite moduri ale oamenilor de a se raporta la ea: de la prudență exagerată pînă la nepăsare totală, de la respectarea riguroasă a regulilor pînă la dorința de a le fenta cu orice preț. Spune oare ceva despre caracterul nostru felul în care reacționăm în momente-limită, în fața neprevăzutului?

Reacțiile au fost variate și fac apel la structurile de bază ale fiecăruia, mai precis la mecanismele noastre de supraviețuire vechi, deprinse din copilăria timpurie, cînd ne-am întîlnit cu neprevăzutul. Atunci s-a delimitat relația cu imprevizibilul, cu pericolul, poate chiar și cu disoluția sau dezintegrarea. Aceste mecanisme au rolul de a ne ține la adăpost de reîntîlnirea cu pericolul și de reexperimentarea traumatică a unor stări de neputință și de suferință profundă, dar ele limitează experiența deoarece pot acționa în afara pericolului și pot defaza busola interioară a persoanei. Felul în care reacționăm în momentele-limită vorbește despre dificultățile pe care le-am întîlnit, experiențele de cotitură pe care le-am trăit și despre emoțiile, gîndurile, reacțiile pe care le-am avut. Despre sprijinul pe care l-am primit sau despre izolarea experimentată. Despre nivelul de acțiune pe care l-am luat sau despre înghețarea care s-a instalat în noi. Dimensiunea refulare/contact cu realitatea, dar și doza de autocunoaștere au rolul de a ne influența în poziționarea față de momentele-limită. Ne formăm niște modalități de reacție de cînd sîntem mici și deoarece le folosim „de nevoie”, le repetăm, ele devin o parte din noi, ce pare indispensabilă și uneori se confundă cu nucleul ființei noastre („eu așa sînt, așa reacționez”). Generăm structuri de reacție previzibile la momente imprevizibile. Această pandemie însă a fost o situație cu totul specială, care a activat aceste mecanisme, dar care cel mai probabil a necesitat și mobilizarea resurselor pentru restabilirea echilibrului.

A fost, cam pentru toată lumea, un moment de bilanț. Ne-am gîndit la trecut și am regretat lucruri, ne-am făcut planuri și speranțe pentru un viitor altfel. Dar sînt, oare, utile regretele? Dar speranțele? Cum le-am putea folosi în favoarea noastră? Cum putem să menținem un echilibru între cele două?

Cred că regretele sînt utile în contextul în care reprezintă o experiență de învățare, fie despre sine, despre ceilalți, fie despre lume și existență. Pot deveni împovărătoare atunci cînd mențin o conexiune disfuncțională cu trecutul și un ciclu de vinovăție – insuficiență – remușcare – autopedepsire. Viktor Frankl, psihiatru și fondator al logoterapiei (vindecarea prin sens), spune că poate să ni se ia totul, mai puțin una dintre libertățile fundamentale, și anume capacitatea de a alege cum reacționăm într-o anumită situație. El conectează ideea de libertate de alegere cu speranța, ca promotor al dezvoltării unei imagini despre viitor, chiar și atunci cînd ne aflăm în cele mai negre perioade/situații. Speranța favorizează proiecția in viitor, capacitatea de a ne imagina un „mai bine”, spre care tindem. Cu toate acestea, regretul poate semnala depășirea unui pattern de funcționare distructiv, iar speranța poate fi paralizantă, mai ales atunci cînd încurajează idealizarea și slăbește contactul cu realitatea. Echilibrul costă într-un contact bun cu realitatea, externă și internă, conștientizarea iluziilor și a prescripțiilor după care funcționăm, a pattern-urilor de acțiune, dar și a resurselor (autocunoaștere) și activarea intenției de a ne fi bine (uneori blocată, amorțită, debusolată).

Melancholia lui Lars von Trier e un film în care două surori reacționează cu totul diferit la un posibil sfîrșit al lumii. Cea depresivă este relaxată, ca și cînd mai trăise asta de cîteva ori. Cealaltă, pînă atunci rațională, se prăbușește total. Cum credeți că a venit această pandemie pentru persoane al căror echilibru psihic era deja fragil? Cum vă explicați faptul că pentru mulți alții, oameni „cu picioarele pe pămînt”, a fost un moment greu de dus?

Echilibrul psihic nu este o constantă, ci mai degrabă variază în funcție de experiențele persoanei și de capacitățile adaptative funcționale. La fel cum a fi rațional nu prezintă beneficii exclusiv și nu presupune un contact bun cu realitatea, ci mai degrabă sprijină mecanisme de evitare, de evadare din realitate și împiedică simțirea autentică. Astfel că persoanele nu reacționează la astfel de momente critice numai în funcție de starea lor din prezent, ci în strînsă legătură cu evenimente trecute care seamănă, ca experiență internă de copleșire și destabilizare. Un adult poate părea echilibrat, rațional, competent (și nu înseamnă că nu este în momentul prezent), însă modul în care a experimentat copleșirea în trecut nu a fost rațional, calculat, competent, ci mai degrabă prin înghețare, închidere, anulare de sine. În ceea ce privește persoanele fragile, cred că reacția depinde mult de contactul acestora cu resursele lor. În perioade de criză, putem redescoperi resurse care să ne ajute să ne ocupăm de propria persoană și să ne ținem în siguranță, sau contrariul, se poate alimenta sentimentul de nesiguranță, credința de a nu face față, adîncirea în angoasă. Apropierea de resurse, adică apropierea de sine, consolidează forța Eului, vitalitatea, și sporește încrederea semnificativ.

Există oare „pregătire pentru dezastru”? Putem noi, ca oameni, să ne controlăm atît de bine încît să ne păstrăm cumpătul în orice situație?

Vorbim aici despre această raportare la imprevizibil și gradul de teamă aferent. Nu cred că putem fi vreodată cu totul pregătiți pentru dezastru, așa cum nu cred că e sănătos să ne trăim viața „în gardă”, așteptînd ce e mai rău, chiar fiind convinși că așa vor sta lucrurile. Dar putem să analizăm propria relație cu neprevăzutul, mai precis istoria personală care a definit modul în care ne poziționăm față de imprevizibil. Ce ne-a luat profund prin surprindere într-un moment în care așteptările erau altele? Cît a fost de zdruncinător? Ne-am simțit în siguranță sau nu? Am căutat confort la persoanele din jur sau acesta a lipsit? A conștientiza și a fi în contact autentic cu emoțiile trăite în astfel de momente oferă o bună înțelegere de sine și o eliberare de tensiune în ceea ce privește responsabilitatea personală și poate lipsa controlului. Pregătirea constă, de fapt, într-o bună cunoaștere de sine și un nivel de predictibilitate în ceea ce privește propriile acțiuni sănătoase. Mă cunosc, deci știu ce am de făcut și cum îmi e mai bine într-o situație critică, cum mă pot proteja fără să mă alienez și cum mă pot adapta fără să lucrez împotriva mea.

A apărut, în aceste împrejurări, „frica de celălalt”? Cum am putea face s-o domolim, în viitor, pentru a putea reîncepe să trăim normal, fără teamă?

„Frica de celălalt” a apărut împreună cu un grad mai înalt de atenție atunci cînd ne aflăm în preajma celuilalt. Analizăm poziția în spațiu, distanța, dar și semnalele care ar putea indica o posibilă afecțiune fizică. Cel mai probabil, se va ameliora treptat, prin expunere, resocializare și menținerea sănătății în urma contactului social, aspecte ce dau încredere în a interacționa în maniera în care se simte fiecare confortabil. Frica s-a născut în urma contextului actual, a regulilor stricte și a consecințelor apropierii sociale, într-o cauzalitate directă, din prezent, și va descrește pe măsură ce contextul actual se va ameliora și restabiliza. Lucrurile stau diferit în cazul celor care manifestau anterior temeri sociale sau legate de boală/infecții/contaminare. Temerile nu au apărut exclusiv pe fondul situației actuale. Cred că respectarea măsurilor de siguranță joacă un rol important în domolirea fricilor. Atunci cînd urmează să interacționăm cu celălalt, putem verifica gradul său de expunere, perspectiva asupra pandemiei, starea de bine versus de posibilă afectare sau orice altă nevoie de clarificare ce ne aduce într-o zonă de siguranță. Însă și mai relevant este să lucrăm cu noi, să devenim conștienți de sursa fricilor, cît sînt acestea din noi, cît din sursele externe, să observăm și să analizăm relația cu propriul corp din perspectiva sănătate – boală, să redescoperim ce anume ne face bine și să ne satisfacem aceste nevoi, fie ele și conectate cu interacțiunea socială, cu manifestarea afecțiunii ori cu explorarea altor locuri.

Cum credeți că ne va afecta, pe termen lung, ceea ce trăim? Regretele pentru momente din trecut ne vor face mai înțelepți, speranțele ne vor da mai multă putere, mai mult curaj?

Această situație cu totul nouă (cum a fost numită) pentru foarte mulți dintre noi are și va avea impact nu doar la nivel profesional și economic, dar și la nivel social, emoțional și psihologic. Afectarea presupune o adaptare a noastră în mai multe planuri, față de care putem opune rezistență, care ne va genera disconfort sau o temporară lipsă de soluții. Trăim în disconfort de ceva vreme și speranța mea este că asta ne va face mai empatici și înțelegători unii cu ceilalți. De data asta putem spune cu onestitate „știu prin ce treci și nu e ușor deloc” și poate devenim mai încurajatori și mai puțin critici. Experiența anterioară poate fi o unealtă în reconfigurarea prezentului și a viitorului, nu neapărat o zonă de regret și nostalgie apăsătoare. Iar speranțele ne pot anima și stimula vitalitatea. Este o bună ocazie de a lucra cu mintea noastră, fără a bloca trăirile dificile sau a adera la soluțiile altora, care nu funcționează pentru noi, dar și cu emoțiile care se activează și care ne oferă o imagine transparentă despre realitatea interioară. Regretele și speranțele sînt două dimensiuni pivotale ale modelării și activării individuale în această perioadă. Ne pot oferi o mulțime de informații despre noi, care să ne pună în contact cu binele interior.

interviu de Anda DOCEA

Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.
Irina jpg
O stradă doar a lor
Blocurile noi, plombe inestetice inserate în această alveolă cu aspect periurban, la rîndul ei înglobată într-un mare cartier de blocuri, ar fi contribuit la „curățirea” zonei.
1024px Bruxelles   Commission Européenne Berlaymont (23191436909) jpg
România, la periferia UE? Da, dar alții dau buzna afară
Faptul că euroscepticismul e (deocamdată?...) o afacere politică fără urmări, în România, e confirmat de ultimele formule de guvernare din țară.
p 14 sus Piazza del Popolo WC jpg1 jpg
Marginea lumii
E o senzație greu de găsit în altă parte, aceea că nimeni, niciodată, n-are ochii ațintiți spre tine, ceea ce îți lasă loc să faci ce vrei și să fii cum ești.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta apărării
Ne-am gîndit să abordăm chestiuni precum soarta, scopul și responsabilitatea artei în vreme de război.
p 10 C  Alba jpg
Artă fără adăpost
Muzeele de artă s-au obișnuit cu drôle de guerre care a șters din mințile tuturor iminența sau măcar posibilitatea unui război real.
p 11 youtube jpg
Patru tablouri
Au fost furate peste 170.000 de mii piese de artă fără ca trupele „eliberatoare“ să intervină.
d15 Dan Perjovschi Anti War Drawings ©Nicolas Wefers 5 jpg
Make art, not war – anchetă
Dată fiind natura explicit grafică a unui conflict armat, am adresat trei întrebări cîtorva artiști care se ocupă cu imaginea: pictori, artiști vizuali, regizori de film, desenatori.
p 1 Carlos Alba jpg
Fragilitatea indestructibilă a literei
Asta e proprietatea esențială a cărților: opresc în corpul lor corpurile morții.

Adevarul.ro

image
Motivul stupid pentru care o grădiniţă din Hunedoara a fost mâzgălită cu mesaje de ură şi ameninţare VIDEO
O grădiniţă din Hunedoara a fost vandalizată. Autorii distrugerilor au lăsat mesaje de ameninţare şi de ură pe faţada clădirii.
image
Un general rus obez şi retras din activitate, trimis să lupte în războiul din Ucraina: „Nimeni nu-i poate refuza supunerea”
Un general rus pensionat şi obez, a fost trimis de Vladimir Putin să lupte în prima linie în războiul din Ucraina care se desfăşoară mai ales în partea de est a ţării. Decizia vine în contextul în care armata rusă pierde tot mai mulţi militari de rang înalt pe câmpul de luptă.
image
„Q”, internautul de la care a pornit mişcarea QAnon, a revenit pe forumurile web după 2 ani de pauză: „Să jucăm încă o dată?”
Utilizatorul anonim cunoscut sub numele de „Q” al forumurilor 4chan şi 8kun, personaj ale cărui anunţuri criptice au dat naştere teoriei conspiraţiei fasciste pro-Trump cunoscută drept QAnon, şi-a reluat postările după o pauză de aproape doi ani.

HIstoria.ro

image
100 de ani de show-uri culinare
În primăvara lui 1924 se auzea la radio primul show culinar, a cărui gazdă era Betty Crocker, devenită o emblemă a emisiunilor de acest gen și un idol al gospodinelor de peste Ocean. Puțină lume știa că Betty nu exista cu adevărat, ci era doar o plăsmuire a minților creatoare ale postului de radio.
image
„Uvertura” războiului austro-turc din 1715-1718
Războiul turco-venețiano-austriac dintre anii 1714-1718, cunoscut și drept Războiul Austro-Turc din 1715-1718, sau „Războiul lui Eugeniu de Savoia”, este primul din seria războaielor ruso-austro-turce din secolul XVIII.
image
Capitularea lui Osman Pașa
La 4/16 decembrie 1877, Carol îi scria Elisabetei că otomanii încercaseră pe data de 28 să iasă din Plevna luptând și construind un pod peste râul Vid, în zonă desfășurându-se bătălii cumplite. Carol s-a îndreptat imediat în acea direcție, în timp ce împăratul se dusese în centrul dispozitivului.