„Memoria orașului este esențială pentru dezvoltarea lui“ - interviu cu Edmond NICULUȘCĂ, fondator și președinte ARCEN
A fost perioada de pandemie una, să zicem, suspendată între trecut și viitor? Una de (re)întîlnire cu tine?
Pandemia a fost un timp al confruntării cu mine. M-am luat la trîntă cu tot felul de frici. A fost cel mai lung moment din viața mea de pînă acum în care am fost doar eu cu mine. Inevitabil m-am gîndit la trecut, m-am gîndit la tot ce mi se păruse important înainte de pandemie, la toate planurile de dinainte de criza asta, la copilărie, la adolescență, la cum mi-am construit viața. O lună întreagă m-am gîndit la oamenii care nu mai sînt, la cei care mi-au fost prieteni, la iubite din trecut, la momente de entuziasm și momente de teamă, la clipe de bucurie și clipe de tristețe. O lună întreagă doar lucrurile astea m-au însoțit. Nu știu dacă am fost suspendat între trecut și viitor. Cred că am fost suspendat într-un prezent interior. Însă un lucru e sigur, în prima lună de izolare nu puteam deloc privi spre viitor. Mi se părea așa de mișcător, de nesigur totul, că nu mai aveam curaj să proiectez nimic. La începutul pandemiei mă simțisem înfrînt. Am avut o extraordinară dorință de a mă clarifica, de a-mi da răspunsuri, de a mă întîlni cu mine, de a înțelege cine sînt, de unde vin și cine aș putea deveni mai departe. A fost un moment de criză, înțelegînd prin asta un moment de judecată: am încercat să-mi privesc chipul într-o oglindă a adevărului. A fost emoționant. E încă greu și neclar.
Mai toate proiectele ARCEN, de la plimbări „Cu bastonul prin București” la protejarea clădirilor cu semnificație istorică, sînt cumva marcate de o căutare a trecutului, de o prețuire a lui. Avem nevoie de trecut? În ce fel e important trecutul pentru tine?
Într-adevăr, ARCEN de la salvarea trecutului s-a și născut. Campania de salvare a Școlii Centrale din București a avut ca deviză „Trecutul care obligă”. Tot ce a urmat după anul 2008 a fost o consecință firească. Identificasem faptul că orașul are de suferit enorm pentru că în jurul lui nu se forma nici un fel de energie salvatoare. Eram un puști, aveam 18 ani, dar am intuit că lipsa unei povești comune, a unui trecut cunoscut și a unei relații personale a locuitorilor cu Bucureștiul nu va da acestui oraș nici o șansă să fie salvat. Întoarcerea în trecut, asumarea acestui trecut, împărtășirea memoriei acestui spațiu comun erau pași esențiali în formarea unei mase critice care să protejeze patrimoniul orașului. Orașul e, de fapt, o moștenire pe care o primim. Sîntem prezențele cele mai vremelnice ale orașului. Clădirile, nu. Ele sînt decorul mai multor vieți, decor peste care se depun, de la o generație la alta, straturi de memorie.
Dar pentru un oraș, de ce contează atît de mult să își înțeleagă și să își respecte trecutul, să învețe din el?
Patrimoniul construit nu e o resursă regenerabilă, iar asta ar trebui să avem mereu în minte cînd vedem agresiunile făcute asupra Bucureștiului. Distrugerile din anii ‘80, distrugerile din zona Berzei-Buzești, mutilarea peisajului cultural al orașului din ultimii 30 de ani sînt toate exemple de distrugere a identității Capitalei. Memoria orașului e esențială pentru dezvoltarea pe care o avem în minte pentru acel oraș. Dacă nu iei în seamă trecutul, vei ignora esența orașului, vei transforma orașul în ceva în care nimeni nu-și poate găsi locul, un spațiu nefiresc, artificial, un loc care nu e al oamenilor. Un spațiu care nu poate fi memorat, pentru că e impersonal. Buna așezare a oamenilor în oraș, calitatea vieții urbane au mare legătură cu memoria orașului.
Putem vorbi și de regrete, cînd ne gîndim la trecutul unui oraș? Ne putem uita în trecut ca să știm cum să procedăm mai bine în viitor?
Istoria Bucureștiului din ultimii 50 de ani e regretabilă. Dar nu cred că e ceva mai regretabil ca ultimii 30. Dacă privim imaginile cu orașul din primul deceniu de după Revoluție, vom vedea că orașul istoric se afla într-o situație infinit mai bună ca aceea de azi. Mutilarea peisajului cultural, intrevențiile în zonele istorice, PUZ-urile derogatorii au distrus efectiv imaginea orașului. În plus, avem un enorm fond construit nereparat în ultimele decenii, extrem de fragil, care poate pune în pericol viața celor care locuiesc în aceste imobile, dar și pe a celor care le trec prin preajmă. Felul în care arată Bucureștiului, de la trotuare la mobilierul urban, de la fațadele clădirilor la noile imobile ridicate în centru și în periferie, arată cît de jos a ajuns nivelul de pregătire a multor specialiști, cît de profund coruptă este administrația și cum această administrație colaborează cu investitori fără scrupule. Din păcate, și ăsta e un regret important, administrațiile locale servesc mult mai mult interesele imobiliare și de grup decît interesele orașului. Sîntem într-o situație atît de dificilă, încît nu știm cît de bună e legislația noastră în domeniul patrimoniului. Sînt sute de PUZ-uri derogatorii anual în comisiile tehnice și direcțiile de cultură din București și din țară. Derogăm de la o serie de regulamente a căror eficiență nici măcar nu o cunoaștem.
În nota regretelor și a lecțiilor trecutului se înscrie proiectul ARCEN „Antiseismic District”. Ne putem pregăti pentru o astfel de tragedie, posibilă în viitor?
De un an încoace, ARCEN alături de RE:Rise – Asociația pentru Reducerea Riscului Seismic, dezvoltă proiectul „Antiseismic District”, cu sprijinul Fundației Comunitare București. Ne-am propus să-i pregătim pentru cutremur pe toți locuitorii dintr-un cartier vulnerabil din centrul Bucureștiului: District 40, zona Icoanei și împrejurimile ei. Este o zonă centrală a Bucureștiului care cuprinde 209 imobile cu risc seismic I, II, U1, U2, U3 (conform listei oficiale a Primăriei Capitalei) și alte 176 de imobile multietajate, mai vechi de 50 de ani, fără expertiză tehnică, dar care prezintă fisuri seismice și care au fost identificate în cadrul altui proiect ARCEN, Catalog București.
Bucureștiul e mai vulnerabil ca niciodată. Acest cartier nu e o excepție, tot Bucureștiul e o mină gata să explodeze. Da, e și ăsta un regret major: au trecut 47 de ani în care nu am făcut aproape nimic pentru pregătirea orașului în caz de cutremur major. Oamenii nu vor să vorbească despre această problemă și speră că nu vor fi martorii acestei tragedii, autoritățile dau vina pe oameni, că nu vor să colaboreze pe subiectul consolidărilor. Și avem un cadru legislativ total rupt de realitatea actuală. Subiectul e pur și simplu blocat.
De un an încoace, așadar, învățăm oamenii cum să se pregătească pentru cutremur, cum să-și facă trusa de supraviețuire, cum să-și stabilească locul de întîlnire pentru ei și pentru persoanele dragi, cum să-și consolideze imobilul și, poate cel mai important, să înțeleagă că riscul seismic e o realitate. E o muncă enormă. E foarte greu să deschizi în interiorul comunității un subiect despre care nimeni nu vrea să vorbească. Or noi asta facem, mergem și nu-i lăsăm pe oameni să mai doarmă liniștiți. Au mult de muncă pentru a fi pregătiți. E o luptă contracronometru. Dar o pot face și sub asistența noastră.
În 2020, această jumătate de an cît a mai rămas, vom lansa o platformă online de pregătire, dedicată tuturor bucureștenilor, dar și altor locuitori din alte orașe vulnerabile din România. Punem la punct cursuri de pregătire în caz de cutremur în școli și pentru familii, maparea instituțiilor de învățămînt cu risc seismic din centru ș.a.m.d. Pe scurt, extindem proiectul la scara întregului centru vulnerabil al Bucureștiului. Doar pregătirea ne poate ajuta să diminuăm pagubele cînd va veni acel cutremur. Trăim într-o zonă activă seismic și trebuie să acceptăm asta.
Ți-a fost teamă de viitor în perioada aceasta? Ai sperat?
Doamne, mi-a fost atît de teamă! M-am simțit înfrînt, a trebuit să plec din apartamentul unde locuiam, am ajuns să dorm în biroul ARCEN, pentru că era esențial să reducem cheltuielile și să nu dăm pe nimeni afară. Cu salariul tăiat cu 75% nu îmi mai permiteam să plătesc nici o chirie. Dar da, am sperat că voi fi mai puternic și mai curajos la capătul acestei experiențe. Și cumva cred că am devenit. Sînt, oricum, altfel decît eram în urmă cu trei luni. Tot ce mi s-a întîmplat a fost ceva neașteptat de bun.
Lucrezi la o construire a unei relații afective între om și oraș. Crearea unor zone pietonale se înscrie tot aici sau a fost o idee dată de pandemia pe care o traversăm?
Ideea cu „Străzi deschise” a venit pe fondul adaptării orașului la noua realitate impusă de COVID-19. Toate orașele din lume și-au adaptat stilul de viață. Toate orașele au crescut spațiul public. Au închis străzi ca să permită barurilor și cafenelelor să își desfășoare activitatea, au amenajat noi zeci de kilometri de benzi de bicicletă, au creat rețele pietonale funcționale zi de zi în interiorul orașelor. Pasul făcut la București, prin colaborarea administrației la proiectul nostru, e ceva minimal, insuficient, dar extrem de necesar.
Avem nevoie să învățăm să trăim în mijlocul orașului, să stăm, să ne bucurăm de oraș în mijlocul străzii. Noi nu avem o astfel de tradiție de interacțiune cu orașul. E foarte important să o descoperim. Cu cît vom avea mai mult spațiu public, cu atît vom avea mai mult dialog și mai multă democrație.
M-a impresionat mult felul în care funcționează două dintre pietonale: zona Amzei și zona Ateneului. Orașul devine mult mai firesc, mai uman, mai prietenos. Aș zice chiar mai occidental. Sper să țină povestea asta. Tot discutăm cu administrația să îmbunătățim ideea inițială, dar e greu. Eu încă sper.
Cum speri să fie un București al viitorului?
Sper să vorbim de șansa unui București al viitorului începînd cu finalul acestui an. Sper să reușim să avem o nouă administrație care să trateze cu cît mai multă seriozitate urgențele orașului: poluarea, traficul, încălzirea centralizată și riscul seismic. Sînt multe de făcut, schimbarea nu va fi peste noapte. Cînd 30 de ani nu faci nimic, soluțiile sînt de termen lung, dar trebuie să începem. E multă dorință de schimbare aici, o administrație competentă și binevoitoare va avea cu cine să lucreze. Sînt convins.
Cum arată trecutul și viitorul în orașul tău interior?
Orașul meu interior se dezvoltă în jurul Grădinii Icoanei. E aproape inexplicabil, dar așa a fost să fie. Geografia asta interioară, orașul interior, m-a ghidat în multe și m-a transformat. Sper să cîntărească mereu geografia mea interioară cum cîntărește azi. E o sursă infinită de entuziasm și putere de muncă. Bucăți din orașul meu interior se văd, din cînd în cînd, prin proiectele ARCEN. Ele au la bază această substanță nevăzută a Bucureștiului meu intim.
interviu de Anda DOCEA
Foto: Alberto Groșescu
