Untold povestit
Ies din blocul de pe strada Bartók Béla din Cluj-Napoca, unde locuiesc cu chirie, o iau la dreapta şi traversez Someşul Mic. Cotesc pe Aleea Stadionului, trec de hotel şi intru în parcul mare. Îl străbat de la un capăt la altul, lă-sînd în urmă clădirea în ruină a cazinoului vechi de exact un secol. Am puţin peste vîrsta majoratului, studiez la o facultate care nu s-a dovedit a fi o alegere bună şi mă gîndesc cum aş putea ajunge mai repede în Bucureşti. Nu bănuiesc că, din anul în care voi avea două majorate împlinite, voi face orice pentru a petrece cîteva zile şi nopţi în acelaşi parc, la început de august. Şi că mă voi gîndi cum aș putea să mă întorc în Cluj pentru totdeauna.
La prima ediţie a festivalului Untold, cea din 2015, coincidenţa a făcut să mă aflu la părinţii mei, în Aiud, adică la mai puţin de 70 km distanţă. Mai mult curiozitatea decît pasiunea pentru genul de muzică ce promitea să umple patru nopţi m-a determinat să merg la Cluj pentru o seară, cea cu Armin van Buuren ca număr final. Am ajuns pe la prînz, am fost singura persoană la ghişeu cînd mi-am luat biletul direct din parc şi am intrat în incintă printre primii. Aveam să merg ceva pînă să găsesc cele cîteva locuri de distracţie și tonetele cu mîncare, amenajate aproape de Cluj Arena. Pînă seara, ne-am adunat 60.000 de oameni. Patru ani mai tîrziu, aveam să fim, în ziua cu Armin van Buuren, vreo 95.000. Show-ul lui din 2019, menit să aibă durata-record de opt ore, a fost transmis live folosind, pentru prima dată într-un astfel de festival, tehnica de filmare de la mari competiţii, cum sînt Jocurile Olimpice.
Armin van Buuren a mixat anul acesta 132 de piese, cu aproape 20 mai multe ca la ediția precedentă, dar ploaia i-a oprit după șapte ore spectacolul început cu imnul naţional, interpretat alături de orchestra Operei Naţionale Române din Cluj. A fost primul Untold cu ploaie, dar şi primul la care am văzut un interes real pentru reciclarea produselor şi colectarea selectivă, prin infrastructură, voluntari şi premii acordate pentru strîngerea deşeurilor. O noutate a fost şi mini-campusul militar instalat de Armata Română, cu maşini, echipamente şi un circuit de antrenament amenajat de forţele de elită. Cele mai mari cozi s-au strîns la selfie-uri în decoruri colorate de cabină de probă sau de baie, la codiţe împletite, tatuaje, coroniţe din flori la alegere, încălţăminte pictată pe loc în combinațiile dorite şi, mai ales, la una dintre puţinele bunătăți din comunism: vata pe băţ.
O mare parte din public era născută în acest mileniu, totuși, cel mai popular loc din parc a fost scena Nostalgia, unde puteai asculta de la Nirvana la Natalia Oreiro şi de la Britney Spears la Mr. Big. Avea amenajată o sală de clasă cu bănci vechi, din lemn, şi catedră, o bucătărie din anii ’80, cu cîntar şi butelie, şi o cameră cu obiecte de decor de altădată, mașină de cusut, cărţi îngălbenite de timp, televizor cu lămpi şi aparat de radio cu butoane cît clapele de pian. În -rest, în parc mai puteai să îţi faci o fotografie 360 şi să te simţi ca-n Matrix, să vezi filme tolănit în hamac, să înveţi cum să „devii ardelean în 5 minute“, să joci tenis de masă și badminton sau să te întîlnești întîmplător cu cunoscuţi.
Am mers întotdeauna singură la Untold, am ritualul meu cu anumite locuri de vizitat şi artişti de văzut fix din faţa scenei, dar mă intersectez în fiecare an cu foarte mulţi oameni din toată ţara. Anul acesta m-am reîntîlnit, după peste 30 de ani, cu comandanta de unitate din școala generală, căreia, la 7 ani, proaspătă pionieră, i-am „dat raportul“, în ceea ce avea să fie prima mea întîlnire cu microfonul. Ne-am regăsit cu ceva timp în urmă online și acum ne-am dat raportul reciproc minute bune, în față la Nostalgia.
2019 a venit cu un record al participanţilor de peste hotare, de la Israel, Argentina, Coreea sau Turcia pînă la Norvegia, Polonia, Italia sau Germania, mai mulţi chiar decît localnicii clujeni. Din toate colțurile ţării au ajuns peste jumătate dintre spectatori. Am rugat oameni necunoscuţi să îmi facă fotografii, iar cele mai multe trucuri le-am învăţat de la fetele de liceu: „Stai cu un picior mai în faţă, lasă umărul mai jos, prefă-te că te uiţi la ceva, zîmbeşte, stai să o fac de jos să pară picioarele mai lungi, am fotografiat în mai multe feluri, să-ţi alegi“. Pe alei, m am pierdut printre tineri cu urechi de iepure sau de Minnie Mouse pe cap, cu pene de indian sau pălării fistichii, printre personaje de poveste şi trupe de dansatori, oameni care ştiau unde vor să ajungă şi alţii care habar nu aveau, grăbiţi sau la pas, care-şi făceau selfie-uri trăsnite sau stăteau cuminţi la pozele de grup şi toate aceste individualități se amestecau, precum ingredientele de la o reţetă magică, într-un produs-vedetă.
Am stat o oră pe jos, în arenă, să prind un loc cît mai aproape de scenă la concertul lui Armin van Buuren de la miezul nopții. Pînă dimineață, m-a udat ploaia pînă la piele de trei ori, ultima repriză fiind și cea care i-a stricat finalul pregătit pentru români: ar fi urmat să mixeze dintr-o cabină amplasată pe scena din mijlocul publicului. Mi-am amintit de studenție la concertul ATB, în fața scenei amenajate la cazinoul din 1897, restaurat nu cu mult timp în urmă în stilul vienez de altădată și transformat în centru de cultură urbană. Am cîntat „Feel“ și „Angels“, alături de 55.000 de oameni, norocoșii care au reușit să intre pe Cluj Arena înainte de a începe concertul lui Robbie Williams. Cîteva zeci de mii l-au ascultat de afară. În dreapta mea, o adolescentă îi trimitea poze lui „Mami“, în stînga, o doamnă cu fotografia celor doi copii pe telefon pornise lanterna, în spate, două fete care știau toate cîntecele strigau și săreau, în speranța că le va observa camera mobilă și vor apărea pe ecrane. Am încheiat festivalul din acest an cu doi pompieri întîlniți aproape de ieșirea din parc, vizavi de Opera Maghiară, luni dimineața. Cînd am trecut pe lîngă ei, unul a început să cînte: „Ea este Dana, colega mea“. Era melodia care răzbătea pînă acolo de la scena Nostalgia.
Drumul de nici 70 km de la Cluj la Aiud mi-a luat, luni, trei ore. Peste o oră din acest timp a fost petrecută pe trei kilometri, bară la bară, cu alți Untold-iști cu brățările încă pe mînă, la coborîrea în Aiud de pe lotul 3 al autostrăzii A10 Sebeș-Turda (adică Aiud-Decea). Primele două loturi, care ar lega Sebeșul de Alba Iulia și apoi de Aiud, nu sînt nici acum finalizate. Inițial am regretat că nu am ales vechiul drum E81 de la Turda la Aiud, dar ulterior am văzut și cozile de acolo. Se pare că așa a fost toată ziua, dar, dacă ne gîndim că duminică au ajuns în parcul mare aproape 100.000 de oameni, mai puțin de un sfert dintre ei fiind clujeni, probabil că, luni, pe orice cale de a părăsi Clujul se stătea brățară lîngă brățară.
Aglomerarea excesivă a orașului în zilele de festival nu este singura nemulțumire a celor deloc impresionați de faptul că Untold îi face pe străini să rostească extrem de corect „Cluj“. O parte a clujenilor plătitori de taxe se simte desconsiderată și dorește ca Primăria și Consiliul Local Cluj să se consulte cu cetățenii. Pe lista plîngerilor celor care se declară „asediați“ sînt nivelul de zgomot care ține toată noaptea, închiderea parcului chiar cu cîteva zile înainte de începerea festivalului, blocarea unor străzi și sistarea unor linii de transport în comun. În replică, organizatorii au finanțat după fiecare ediție refacerea gazonului de pe Cluj Arena, dar și amenajări în întregul parc, au instalat panouri fonoabsorbante și se implică în dotarea și modernizarea Spitalului Clinic de Urgență pentru Copii. Acesta din urmă este situat la mai puțin de un kilometru de arena în incinta căreia anul acesta a fost amplasată una dintre cele mai mari scene de festival din Europa, cu o lățime de 90 de metri, o înălțime de 30 de metri, ecrane LED pe 1.500 mp și 1.000 de spoturi luminoase.
Este imposibil ca un eveniment de o asemenea amploare să mulțumească pe toată lumea. Ce a reușit însă să facă, în cei cinci ani, a fost să creeze o adevărată comunitate, inclusiv online. Oamenii își scriu să își dea întîlnire, să împartă drumul, să schimbe păreri despre concerte, cazare și organizare. Adună idei de îmbunătățire a festivalului, se gîndesc ce ar trebui schimbat, își caută prietenii făcuți în cele patru zile. În grupurile de discuție poți întîlni des mesaje cum ar fi: „Fata care a stat lîngă mine pe scări la Robbie Williams, te rog contactează-mă să continuăm discuția despre Avicii“, „Băiatul din ziua 3, chiar lîngă arenă, cu hanorac alb și foarte înalt care m-a pupat pe cap cînd i-am oferit free hugs, te caut de 3 zile“, „Caut un chinez de la Martin Garrix care filma încontinuu“. Unii se plîng de aglomerație și de faptul că nu au putut intra pe Cluj Arena la Robbie Williams, alții propun să nu mai fie permis accesul minorilor (care acum pot intra cu un acord parental) sau să se găsească o soluție pentru extinderea spațiului de festival, alții vor prelungirea duratei, spre nemulțumirea celor care au de plătit cazare, iar nostalgicii întreabă dacă mai e cineva care, la cîteva zile după Untold, mai poartă încă brățara pe mînă și pelerina de ploaie în geantă.
Cel mai impresionant a fost mesajul unei fete de vîrsta la care eu urmam cursurile unei facultăți alese greșit. Spunea că festivalul este locul unde poate fi ea însăși, fără să se simtă judecată pentru asta. Nevoia de autenticitate pare a fi ceva important și pentru cei care au intrat la festival cu acord parental și au format cozi uriașe la vată pe băț, și pentru cei care, în anii comunismului, făceau colecție de bețe de la această delicatesă, și pentru cei care au ascultat Nirvana la scena Nostalgia sau care au parcurs parcul mare de la un capăt la altul, cîteva zile și nopți, la început de august. Am fost și eu acolo, dar nu singură, ca la vîrsta majoratului, ci cu zeci de mii de prieteni între care mi-am găsit, în sfîrșit, locul.
Anda Docea este jurnalistă și scriitoare.
