Ție ce-ți spune inima?
Să tot fie vreo două decenii de cînd am studiat Jurnalismul la Cluj. Am aparținut uneia dintre primele generații de jurnaliști de la Universitatea „Babeș-Bolyai“, Facultatea de Științe Politice. Erau primii ani în care au contat mediile din liceu la admitere, dar a existat totuși un examen-grilă, din gramatică. Veneam după un liceu real și doi ani destul de grei la Facultatea de Informatică. Gramatică nu mai făcusem din școala generală, am început meditațiile în acea vară. Nu știu dacă instinctul mi-a spus că locul meu este la Jurnalism, dacă rămăsesem cu acest vis după ce am văzut filmul Toți oamenii președintelui sau dacă, dat fiind că epoca televiziunilor comerciale care făceau din prezentatori vedete tocmai începuse, nu cumva îmi doream să devin și eu una. Cert este că n-am avut pregătit un plan B, în cazul în care n-aș fi intrat. La Jurnalism au fost, în 1999, 17 candidați pe un loc. Am intrat la taxă, nici nu prea speram la mai mult, și m-am gîndit că voi scăpa rapid de ea pe baza notelor de la examene. Numai că nu a fost chiar așa de simplu.
Am avut cele mai bune rezultate din an și am fost în audiențe peste audiențe la conducerea facultății, dar mi s-a spus că o trecere pe locurile fără taxă nu este posibilă. Părinții mei îmi plăteau studiile și nu puteam lua nici bursă, iar frustrarea era cu atît mai mare cu cît, la alte facultăți din cadrul aceleiași universități, știam că această migrare se producea. Nu cred că exista rea-voință la nivelul conducerii, organizarea sistemului stat/taxă era pe atunci atît de haotică, încît lăsa multe portițe și situații unde se putea scoate la înaintare autonomia fiecărei facultăți. N-am vrut însă să las lucrurile așa fără să încerc orice îmi stătea în putere. Am decis să-i scriu întreaga poveste rectorului UBB din acea vreme, Andrei Marga, și să solicit trecerea mea pe locurile de la buget. Îmi amintesc că era o zi de vineri, în care eu nu aveam cursuri, cînd, cu foaia în mînă, m-am prezentat la rectorat. Andrei Marga tocmai cobora scările. Aveam puțin peste 20 de ani, dar instinctul în formare mi-a spus clar că, dacă îl las să treacă pe lîngă mine și nu zic nimic, hîrtia mea riscă să fie uitată pe undeva, fără să se întîmple ceva concret prea curînd. Am rostit fix două propoziții, rectorul s-a întors cu mine în biroul lui și, pînă luni, eram deja la buget.
De-a lungul timpului, am învățat să-mi ascult intuiția în tot ce ține de sfera profesională. Am preferat să aștept împrejurarea pe care s-o consider eu favorabilă pentru a aborda un subiect, a publica o carte, a vorbi cu un om. La 20 de ani după ce îmi făceam curaj pe scările rectoratului, un mesaj scris la momentul potrivit, cu tonul adecvat, mi-a adus chiar un nou loc de muncă.
Pe cît de solid e instinctul meu în probleme care țin de profesie, pe atît de păgubos e în cele sentimentale. E prăpăstios, configurează pînă la cele mai mici detalii scenarii care se dovedesc a fi complet eronate, detestă incertitudinea. Intră în alertă la cea mai mică schimbare de ton a celuilalt pentru a vesti Apocalipsa relației și o viață condamnată la o singurătate eternă. Am întrebat acum cîțiva ani un preot invitat la o emisiune care e leacul pentru gelozie, iar el a oftat și a zis: „Asta e boală grea. Vine din neiubire.“ Tîrziu am înțeles că se referea la neiubirea de sine. Am considerat, bazîndu-mă pe acest instinct în avarie, că am de schimbat nenumărate lucruri la mine pentru a fi pe placul celor din jur. Mi s-a întîmplat să cred ani în șir că, pentru a impresiona un om pe care-l plăceam, e nevoie să fiu puternică și încrezătoare, de fier. Recent am aflat că ceea ce-l atrăgea era tocmai aparenta mea fragilitate.
Odată cu vîrsta, m-am antrenat să țin cont de intuiție numai acolo unde mi-a arătat că funcționează aproape fără greș. Probabil că, în acele cazuri, ea se bazează pe o experiență de aproape două decenii în presă, pe convingerea că subiectul potrivit se cere singur cînd vine momentul și pe cît mai multă onestitate în relațiile profesionale. În plan personal, încerc să-mi amintesc „cîtă durere ne-au adus relele care nu s-au mai întîmplat niciodată“, cum bine zicea Thomas Jefferson. Ascult toate scenariile fantasmagorice pe care instinctul mi le șoptește perfid la ureche și le iau ca pe niște variante care ar putea foarte bine să nu devină realitate. Știu că ele provin din teama de eșec, din agitația pe care mi-o dă orice e nou și, mai ales, din multă neiubire.
Foto: flickr.com
