Trenul de la linia 1 se retrage din circulație
„Sînt lucruri pe care, oricum, nu le-aș fi avut, deoarece nu eram în stare să le obțin. Mi le-am apropiat, măcar așa, visîndu-le, cu riscul de a constata că viața nu e doar un vis.”
(Octavian Paler,
În ziua în care mi-am golit dulapul de la vechiul meu loc de muncă m-am simțit de parcă aș fi făcut o vizită la morgă. Fusesem reporter, redactor și ocazional prezentator vreme de 16 ani în TVR, primul și singurul meu serviciu de pînă atunci. Decisesem să divorțăm de comun acord televiziunea și cu mine, invocînd o nepotrivire de caracter din ce în ce mai evidentă. Nu mai eram deloc, dar deloc, cei de la început. Hîrtia de demisie s-a semnat rapid, iar acum îmi revenea sarcina de a sorta și restitui la arhivă sutele de casete, DV-uri și discuri cu emisiuni și materiale.
Am petrecut un week-end stînd în genunchi printre cutii, într-o redacție goală, cu întreaga mea viață din București făcîndu-mi tumbe prin fața ochilor, ca într-un parc de joacă în derivă. Recunoșteam fiecare reportaj după titlu, îmi aminteam fețele oamenilor pe care i-am intervievat, colegii din echipă, ce a ieșit bine, ce n-a mers deloc. La final, am așezat deasupra tuturor o casetă din aprilie 2004 pe care n-am șters-o niciodată. Aveam 24 de ani și filmam într-un club, noaptea tîrziu, un concert in memoriam Kurt Cobain cu cele mai cunoscute trupe de rock alternativ ale momentului. Obișnuiam să o mai vizionez uneori, cînd eram singură în birou și căutam în începuturi forța de a merge înainte. Au ajuns, toate, la arhivă, iar cu asta am îngropat definitiv iluzia unei cariere în televiziune.
Cînd între ceea ce credem și ceea ce facem există un conflict, cînd realitatea lumii înconjurătoare este inamicul convingerilor noastre, trăim o neliniște greu de tolerat de firea umană, dornică de consecvență. Încercăm să reducem starea de tensiune prin tot felul de modalități, de regulă iraționale, ne reglăm comportamentele sau atitudinile astfel încît să nu ne mai tulbure nimic. Găsim explicații elaborate pentru fiecare alegere. Psihologii numesc acest proces disonanță cognitivă. Mintea noastră caută și selectează febril acele aspecte care să ne susțină punctul de vedere pînă în pînzele albe. Îi mai putem spune și autoiluzionare.
Cu douăzeci de ani în urmă, mi-am făcut o idee despre felul în care ar fi trebuit să arate parcursul meu în televiziune. Vremea trecea și realitatea era tot mai departe de vis, dar investiția de timp și efortul depus făceau să-mi fie imposibil să văd că nu e locul potrivit pentru mine. Că activitatea de fiecare zi, cu foarte puține excepții, era una care mă nemulțumea. Încercam să mă conving că acesta este drumul, că e doar o perioadă mai grea, că mi-aș bate joc de toată munca de pînă atunci dacă aș renunța. Logica mea devenise insensibilă la modul în care se prezenta tabloul real, iar strădania continuă era de a mă ridica la nivelul propriei iluzii. Mă temeam că, odată cu ea, voi dispărea și eu. Am dansat ani în șir pe linia fină dintre amăgire și speranță, iar mișcarea asta a devenit forma mea de supraviețuire.
Octavian Paler scria că eșecurile sînt mai instructive decît reușitele. Ne dovedesc, cumva, că la nivelul dorințelor am fost mai buni decît în realitate. Că iluziile noastre n-au fost mediocre, ci unele de-a dreptul peste puterile noastre. Timpul s-a scurs repede pentru mine și a devenit prețios. Faptele completate rapid pe o listă a minții erau atît de departe de ce se afla în suflet încît, pînă la urmă, rațiunea a învins: eu nu aveam să devin niciodată o vedetă de televiziune, pe care s-o vezi la știri în fiecare seară sau pe panourile din oraș. Care să scrie o carte despre reușita în viață sau să le vorbească tinerilor despre cum a strînge din dinți e ceva temporar și toate se aranjează admirabil, pînă la urmă. Temporalitatea asta dură s-a dovedit a fi pentru mine viața însăși, iar lucrurile, departe de a se potrivi, au avut o prăbușire spectaculoasă, pe măsura iluziei.
Am strîns într-o cutie uriașă dosarele în care aveam transcrierile interviurilor, zeci de pagini scrise de mînă, mărunt, și am adus-o acasă ca pe o urnă. Era toată tinerețea mea acolo printre rînduri, iar ideea că ar putea sfîrși undeva la gunoi mă îngrozea. Așa cum ne bucurăm să revedem prieteni din copilărie, ca pe o mărturie că noi, cei de altădată, chiar am existat, simțim nevoia să păstrăm dovezi palpabile și pentru iluziile noastre. Cutii pline de nimicuri pe care, probabil, nu le vom mai deschide niciodată.
Iluziile pe care ni le facem sînt asemenea trenurilor dintr-o gară, unele întîrzie, altele pleacă în viteză, iar cîteva pur și simplu se opresc definitiv la un peron. Cît sîntem tineri, ne dorim atît de tare să ajungem la destinație încît nu mai sîntem atenți la traseu, la cît de repede circulă trenul sau la oamenii din el. Ne ținem strîns, cu toate puterile, și asta devine constanta vieților noastre.
Cînd privim în față disonanța cognitivă și identificăm mecanismele subtile ale minții, putem interveni. Luăm decizii mai bune, sîntem mai preocupați de ceea ce ni se potrivește cu adevărat. Reconfigurarea permanentă a traseului poate fi un antidot pentru iluzie.
Sînt aproape două decenii de atunci, dar eu încă mi-l amintesc perfect pe vocalistul de la E.M.I.L. cîntînd All Apologies la un microfon cu fir. Stăteam exact sub scena unui club de noapte bucureștean, purtam un tricou negru cu mîneci albastre, îmi pierdusem cameramanul undeva în public și simțeam că tocmai am urcat într-un tren nou, iar o călătorie incredibilă abia începe.
Foto: flickr
