„Timpul, sau dacă vreți putem să-i spunem și răbdare, e combustibilul cel mai important al Recorder-ului” - interviu cu Cristian DELCEA, redactor-șef și co-fondator Recorder
Jurnalismul se bazează în mare măsură, dacă nu total, pe curiozitate, iar curiozitatea e mai degrabă vecină cu reacția imediată, cu impulsul de moment, decît cu răbdarea. Pe scala dintre răbdare și nerăbdare, cum se mișcă jurnalismul?
Cred că jurnalismul ar fi foarte sărac dacă ar fi numai reacție imediată și viteză. În anul în care am intrat în presă, în 2006, am văzut întîmplător la televizor un film documentar care m-a ajutat să-mi dau seama ce vreau de la meseria asta. Era un film documentar cu un subiect demult epuizat: atentatele de la 11 septembrie 2001. Numai că filmul alegea din întreaga tragedie o singură imagine, o fotografie, și-apoi, de la ea, camera de filmat se ridica și ne arăta nouă, privitorilor, o panoramă foarte amplă și detaliată a societății americane post-9/11. Filmul se numește The Falling Man și spune povestea unor jurnaliști americani care au încercat să identifice o victimă a atentatelor: un bărbat surprins în cădere, după ce turnul de nord al World Trade Center a fost lovit. The Falling Man face o punte între jurnalismul rapid – imaginea a fost realizată de un fotograf Associated Press la cîteva minute după ce primul turn a fost lovit – și jurnalismul contemplativ al revistei Esquire. Mi-au rămas în minte filmul ăsta și gîndurile de după el: nu-mi doream să fiu fotoreporterul care face fotografia, ci jurnalistul care, peste ani, spune povestea.
Recorder a fost construit tot cu răbdare, cu un plan bine pus la punct, sau lucrurile au mai evoluat și de la sine, în timp?
A fost construit cu răbdare, dar n-aș spune că a fost chiar un plan bine pus la punct. Andrei Crăciun, unul dintre oamenii alături de care am pornit pe drumul ăsta, spune foarte bine: „am fost precum Columb, am plecat să găsim Indiile și am descoperit America“. Planurile noastre au fost, și sînt încă, într-o continuă schimbare. România de azi nu mai e cea din ianuarie 2017, cînd am început noi să gîndim Recorder-ul. Așa că planurile nu trebuie să fie strînse cu patentul. Dar răbdare a fost. Și, cînd spun asta, mă gîndesc mai ales la perioada de dinainte de Recorder. A fost răbdarea unor ziariști care au trecut prin toate etapele îndatoririlor dintr-o redacție, de la întocmit bursa transferurilor din Divizia A la fotbal, la scris știri de coloană, la sunat 20 de oameni pentru a scrie un articol, toate etapele astea pe care juniorii de azi nu prea mai au unde să le parcurgă.
Sînteți un site de presă care pune accentul pe explicarea informației pentru public, indiferent de domeniul subiectului și de forma pe care o alegeți pentru a clarifica lucrurile. E vorba aici de răbdare sau mai intervin și altele, legate de felul în care doriți să vă faceți meseria?
Într-adevăr, timpul, sau dacă vreți putem să-i spunem și răbdare, e combustibilul cel mai important al Recorder-ului și asta ne dă un avantaj important. Nu avem fascinația breaking-news-ului, dar avem și noi fascinațiile noastre. De exemplu, lucrăm la unele materiale cu sentimentul/iluzia că nu oferim doar informație, ci lăsăm în urma noastră și un paragraf de istorie. Cînd sînt foarte optimist, îmi imaginez oameni din anul 2050 care vor găsi prin vreun colț al Internetului reportaje Recorder și vor cădea pe gînduri, așa cum fac și eu acum cînd găsesc cîte un documentar Sahia.
Pentru a ajunge la un documentar de trei ore despre istoria recentă a României, în care să fie prezenți mai toți actorii scenei politice și sociale, e nevoie de mult mai mult decît de răbdare în a căuta în arhive, a face interviuri, a pune totul cap la cap la montaj. 30 de ani de democrație face singur dovada unei munci uriașe. Care au fost momentele cele mai grele în realizarea lui?
Acest documentar a fost unul dintre puținele materiale produse de Recorder care a avut un deadline imposibil de amînat: aniversarea celor 30 de ani de democrație pica într-o duminică, 22 decembrie 2019. Lupta cu acest timp neîndurător a fost cel mai greu lucru. Știam ce aveam de făcut, știam cum trebuie să facem, dar simțeam, mai ales în zilele ultimelor retușuri, că timpul ne-a prins într-o menghină. Pe lîngă asta, a mai fost gîndul comun pe care eu și colegul meu Mihai Voinea l-am avut din start: că documentarul ăsta e „once in a lifteme“. N-o să ne mai întoarcem să reparăm, e acum ori niciodată. Și am fost amîndoi foarte atașați de acești ani pe care i-am trăit printre oamenii din fabrici și uzine, la bloc, privind mai tot timpul la televizor. Am și pus la finalul textului care însoțește filmul un fel de post scriptum: „Filmul acesta nu are pretenția de a prezenta adevăruri absolute. El urmărește transformarea României așa cum au văzut-o doi jurnaliști care s-au născut la jumătatea anilor ’80 și au deschis ochii într-o țară liberă.“ Cumva, ne-am înhămat la misiunea asta într-un mod destul de personal și ar fi fost dureros să eșuăm. Dorința de a face un film cît mai bun și timpul care ne biciuia de la spate au însemnat un stres pe care trupurile noastre și trupul comun al redacției Recorder încă îl resimt.
Unii au scris că și-ar fi dorit să vadă și alți actori politici în documentar. Sau că ați alocat mult spațiu primilor ani de după Revoluție, cei în care „orice se vindea și se cumpăra”, iar unele momente cum ar fi 10 august 2018 sau moartea Regelui Mihai I nu sînt deloc prezente. La mai bine de un an de la apariția documentarului, ați fi vrut să fi luat alte decizii legate de conținutul lui?
Evident că, oricît de mult ne-am fi dorit să facem ceva perfect, filmul nu e perfect. Unele decizii – cum ar fi neincluderea momentelor în care Regele Mihai a luat contact cu România – ni le-am asumat de la început. Am fi putut să le bifăm rapid, dar cred că mai degrabă asta ar fi fost o impietate. Am explicat de cîte ori am avut ocazia că filmul nu trebuie văzut drept o cronologie a celor trei decenii. Noi l-am gîndit ca o poveste care urmărește transformarea societății românești din 1990 și pînă în prezent. Momentul „10 august“ nu este prezent cu subiect și predicat, însă valul de furie populară care între 2017 și 2019 a măturat din spațiul public o întreagă categorie de politicieni are alocat un spațiu semnificativ.
Urmărind reacțiile și miile de comentarii la 30 de ani de democrație, este destul de clar că și-a atins unul dintre scopuri, poate cel mai însemnat: să atragă și „generația Tik-Tok”. Mai mult, tinerii au afirmat că au înțeles mult mai bine istoria așa, decît predată în școală. Cum credeți că pot fi determinați oamenii să aibă răbdare cu un produs jurnalistic mai mult de 15 secunde?
Datele pe care ni le furnizează YouTube arată că oamenii care au accesat acest material i-au acordat, în medie, 34 de minute și 36 de secunde. E bine, dacă ne gîndim la comportamentul obișnuit al consumatorului de presă, e rău, dacă ne amintim că filmul durează, de fapt, trei ore. Caut să mă obișnuiesc și eu cu generația Tik-Tok, dar deocamdată nu am o soluție în ceea ce privește nerăbdarea ei. Încerc să petrec cît mai mult timp cu nepoții mei de 9 și 6 ani, ne uităm des la filme pentru copii pe tot felul de platforme de streaming. Și mă contrariază faptul că de fiecare dată, după cîteva minute, unul din ei pune mîna pe telecomandă sau pe mouse și dă în față. Sare peste minute întregi, uneori se duce direct la final. Ei sînt mirați că eu opun rezistență, îmi spun că butonul ăla există acolo ca să dai în față. De ce nu l-am folosi? Mai nou, am văzut ceva și mai grav de atît. Netflix a introdus un nou buton pentru oamenii care nu au răbdare: butonul care mărește viteza de redare a filmului astfel încît să vezi un minut în doar 40 de secunde. Am încercat să mă uit în felul ăsta la un documentar despre Miles Davis și mi s-a părut catastrofal. Toate filmele au momente gîndite să-i dea privitorului o pauză de respirație, de meditație. În modul ăsta de playback nu mai ai nici o pauză, muzica devine enervantă, oamenii vorbesc ca niște roboți, iar ideile se duc înainte să le prinzi din zbor. Sper ca Netflix să dea greș cu această inovație, iar generațiile următoare să nu vadă Titanicul într-un sfert de oră. Cum putem noi, presa, să luptăm împotriva acestei nerăbdări generale? Alegînd subiecte care chiar au relevanță pentru oameni și construindu-le cu grijă. Din păcate, în presa din România e mult balast de informații și multă dezordine în alcătuirea materialelor. Cîteodată noi încurajăm publicul să dea skip.
Transmite mai bine emoția un reportaj video? Sau publicul migrează din ce în ce mai mult spre conținut video din lipsă de răbdare? Trăim oare amurgul presei scrise?
M-am gîndit și eu la amurgul presei scrise la finalul anului trecut cînd am publicat pe Recorder cel mai amplu material scris de cînd există publicația. E vorba de un articol documentat înainte de alegerile parlamentare. Am vorbit atunci la telefon cu toți candidații care, conform sondajelor, prezentau șanse reale de a intra în Parlament. A rezultat un catalog cu răspunsuri de la 448 de politicieni. Materialul a fost bine primit, însă mai mulți cititori ne cereau, în comentarii, să publicăm variantele audio ale discuțiilor, pentru că, spunea cineva, „aș prefera să ascult în timp ce spăl vasele“. Am încercat să-i explicăm că, tehnic, ne-ar fi imposibil să urcăm atîtea fișiere audio pe site, iar el ne-a răspuns că va încerca să termine vasele mai repede ca să-i mai rămînă timp și de citit. Morala poveștii este că oamenii nu și-au pierdut neapărat dorința de a citi, de a fi informați, dar că vor să aloce tot mai puțin din timpul lor liber acestei activități. Încă o constatare din datele pe care ni le oferă Google despre comportamentul publicului. Cei mai mulți ne urmăresc materialele în zilele lucrătoare, în timpul orelor de serviciu. Un material publicat într-o marți la 10.30 o să fie mult mai urmărit decît dacă am publica același material sîmbătă la 14.00. Societatea a ajuns la un nivel de dezvoltare care-i permite o infinitate de opțiuni pentru timp liber. Așa că cititul sau consumul de media nu mai înseamnă mare lucru în paleta de opțiuni. Iar toate formele de jurnalism se transformă în încercarea de a capta atenția. Faceți acest experiment: căutați primul buletin de știri prezentat de Andreea Esca în 1995 și comparați-l cu știrile Pro TV din seara asta. Pare că ritmul actual de vorbire al Andreei Esca are activat butonul de viteză, nu?
Reportajele Recorder din campania electorală, de la mitinguri și alte evenimente sînt, în mare parte, formate din detalii surprinse ca din întîmplare. Apar în ele oameni obișnuiți, cu reacții neregizate. Mi-l amintesc fără efort pe domnul în vîrstă care-și ridica în brațe motanul alb, la geam, ca s-o vadă mai bine pe Viorica Dăncilă la Focșani. Este vorba de instinct sau de răbdare în găsirea acestor cadre? Sau și de noroc?
E bună observația. Tipul de jurnalism cu care Recorder a ieșit în lume, reportajul ăsta aproape observațional, cere multă răbdare și pe teren, și la montaj. Ne întoarcem la ce spuneam mai devreme: timpul pe care ni-l acordăm, față de alți colegi din presă. Poate că și un cameraman de la o televiziune de știri a surprins acel cadru cu pisica, dar a trimis caseta în redacție, omul de la montaj poate că era la final de tură și s-a mulțumit să aleagă primele cadre filmate corect și astfel s-a pierdut acel detaliu. E un detaliu care pe termen scurt nu contează, dar după ce trec niște ani în ritmul ăsta, publicul va ști că la Recorder s-ar putea să vadă evenimentele importante în niște culori și detalii mai interesante decît oriunde altundeva. Și diferența stă în acest mod de lucru: oamenii care au fost pe teren și au filmat chestia aia se întorc în redacție, revăd fiecare cadru și îl așază acolo unde trebuie. Ritmul ăsta consumă timp și cere un rezervor mare de creativitate.
Spuneați, într-un interviu din anii precedenți, că vă lipsește uneori răbdarea de a le explica colegilor care vă cer un sfat ce se dorește de la un subiect. Că nu sînteți un profesor bun. Ați găsit, între timp, o strategie de a comunica mai bine cu cei din jur?
Aș spune că mai degrabă nu. Din păcate, Recorder nu are și componenta asta de academie de tinere talente. Colegii care au venit în redacție cu mai puțină experiență mărturisesc acum cît de greu le-a fost să se adapteze. Între noi nu există cineva care să urce la catedră și să predea de acolo unica variantă corectă. Deși pare ceva pozitiv, lipsa unui tip de șef care să spună „astăzi faci asta!“ e destul de derutantă pentru un tînăr jurnalist. În schimb, fiind o echipă compusă din oameni diferiți ca formare și viziune, învățăm unii de la alții în fiecare zi.
Ce ați pierdut și ce ați cîștigat de cînd scrisul a devenit mai mult montaj, editare?
Am pierdut cititul liber. Nu cititul în vederea documentării, cititul ca formă de a pleca din lumea mea și a mă plimba printr-o lume străină de preocupările mele zilnice. Cînd scriam reportaje în Adevărul, simțeam nevoia să citesc literatură. Nu neapărat pentru a copia niște stiluri de scris, ci pentru a mă îmbiba cu un anumit tip de narațiune. O prietenă îmi spunea acum cîteva săptămîni că nu există scriitori în pană de scris, ci în pană de citit. De cîțiva ani citesc mai mult cărți care-mi servesc drept documentare, istorie recentă în general. Sînt și eu parte a publicului de care vorbeam mai devreme, care-și drămuiește cu atenție timpul. Așa că, da, am pierdut cititul. Am cîștigat în schimb abilitățile de a povesti într-un mod cel puțin la fel de interesant ca actul scrisului. „O dimineață cețoasă de noiembrie în care cîțiva înalți prelați ies pe rînd pe ușile rotative ale unui hotel de lux și se urcă în limuzinele lor negre“ ar putea fi foarte bine un început de reportaj scris, dar este acum un început de video reportaj Recorder.
Comenta cineva la unul dintre documentare că, văzîndu-l, aproape că-și dorește să facă o schimbare de carieră. Sînt destui tineri care se apucă de jurnalism avînd Recorder drept reper. Ce i-ați sfătui?
I-aș sfătui să experimenteze fără frică, pentru că la 18-20-25 de ani e timpul pentru așa ceva. Dar i-aș mai sfătui și să nu se îndrepte către meseria asta furați de mirajul vizualizărilor și al vedetismului. Dacă folosesc mai mult camera frontală decît pe cea de pe spatele telefonului, atunci presa nu e pentru ei. Jurnalismul vine cu misiunea aproape biblică de „a te face tuturor totul”, de a sluji comunității, nu propriului ego. La Recorder avem obsesia de a ne pune în postura omului la care ajunge informația, fie că e vorba de un text scris, video sau audio. Ne întrebăm mereu ce înțelege publicul din ceea ce facem, dacă îi este de folos materialul, dacă slujește binelui comun. Pe scurt, asta i-aș sfătui pe jurnaliștii aflați la început de drum: să nu-și desconsidere publicul.
V-au rămas subiecte pentru care nu ați avut suficientă răbdare?
Sînt convins că avem și subiecte pentru care nu am avut suficientă răbdare, și subiecte cu care am avut prea multă răbdare și, trăgînd linie, n-ar fi meritat atîta răbdare. Tot ce am documentat și am publicat are la bază buna credință, însă uneori n-am avut flerul sau, poate, experiența pentru a urmări sau abandona un subiect. Ce faci cînd îți dai seama că ai greșit în felul ăsta? Ei bine, în lumina aterizării rover-ului Perseverance pe Marte, trebuie să perseverezi, să mergi mai departe peste aceste cratere profesionale. Uite, și voi dacă aveați mai mult fler, alegeați ca temă pentru săptămîna asta „Perseverența”.
interviu de Anda DOCEA
