N-am plecat cu adevărat din Ardeal

Publicat în Dilema Veche nr. 846 din 25 iunie - 1 iulie 2020
N am plecat cu adevărat din Ardeal jpeg

Într-un serial cîndva popular, un cuplu de scriitori oarecum rivali analizează ultima carte a jumătății masculine. Ea se declară încîntată, vrăjită chiar, de priceperea lui în gradarea tensiunii și de atenția pentru detalii. Cu o mică observație: în perioada în care se petrece acțiunea romanului, o femeie născută și crescută în New York nu ar purta niciodată o fundă de catifea în păr. El nu primește prea bine remarca, ba mai mult, ajunge să o perceapă ca pe un defect al întregii cărți. La o petrecere la care participă împreună, în fața lor, la bar, cei doi văd o femeie cu un accesoriu de catifea aidoma celui descris cu precizie în roman. El se întoarce spre partenera lui victorios, dar aceasta-i spune scurt, sorbind dintr-un cosmopolitan: „Nu e din New York”. Nu era.

Cînd te muți cu totul în altă parte, într-un oraș mare, fără părinți, poate și fără prieteni, fără „plasa ta de siguranță” pentru cazuri de urgență, îți dorești mai mult decît orice altceva să fii acceptat, căutat, apreciat. Mai ales cînd ești cumplit de tînăr, cum sînt toți cei care vor să-și schimbe destinul, cărînd după ei un bagaj extrem de greu, plin în mare parte cu fantezii. Cei în mijlocul cărora ajungi nu gîndesc nici jumătate dintre lucurile pe care crezi tu că le-ar nutri la adresa ta. Te privesc, o vreme, cu curiozitate, poate vor să afle cîte ceva despre tine, să te cunoască, apoi îți vor rămîne aproape sau se vor risipi, după potrivire.

Cea dintîi adaptare la un oraș mare a fost cînd am început facultatea în Cluj. Prima schimbare, aceea că îmi purtam la cursuri sacourile și fustele croite special pentru festivitățile de final de an și aniversări. Chiar dacă orele începeau la 7 și jumătate dimineața, mă trezeam cu noaptea-n cap ca să am timp de tot dichisul. Privind în urmă, îmi dau seama că e o modă a puștoaicelor să pară mai mature decît sînt, dar și că timpul meu de pregătire dimineața a scăzut considerabil, invers proporțional cu vîrsta. La „Babeș-Bolyai“ veneau studenți din toată țara, așa că localnicii, cei născuți și crescuți în Cluj, erau în minoritate. Pentru noi toți, era o adaptare la ceva nou. Aiudul nu era departe, așa că grupul de prieteni din liceu cu care punctul de întîlnire era în fiecare duminică seara, pe peron, la ora ultimului personal spre Cluj, a trecut testul timpului pînă în zilele noastre.

Cu totul altfel au stat lucrurile la sfîrșitul facultății, cînd m-am mutat în București. Prieteni nu aveam în Capitală, nici cunoscuți, „plasa de siguranță” dispăruse, mai rămăsese doar o uriașă dorință de adaptare. Spre deosebire de alții, eu venisem cu gîndul să rămîn și să mă integrez, și acesta cred eu că a fost motorul care m-a făcut să trec peste greutăți, combustibilul fiind speranța.

Am aplicat, la început, rețeta „tocuri-fustă-păr coafat”, dar, în presă mai ales, nu reziști așa multă vreme. În scurt timp, am coborît la încălțăminte sport fără mari regrete. Eram atît de jenată de accentul meu ardelenesc, încît vreo cîteva luni, în TVR unde lucram, am vorbit doar strictul necesar. Nimerisem într-o redacție mare, cea a Matinalului de pe vremuri, dar, cum nu îndrăzneam să mă prezint, îmi amintesc că mă duceam la planul de filmare să văd cine pleacă pe teren și așa aflam și numele colegilor mei. Aproape că n-am purtat deloc hainele aduse cu mine. Mi-am cumpărat altele noi, alese după cum văzusem eu în redacție că ar fi moda.

Ani în șir am primit fie întrebarea „Tu ești ardeleancă?”, fie replica „Ce provincială ai fost la faza asta!”. Doar că, în timp, au ajuns să nu mă mai deranjeze. Îmi amintesc amuzată episodul în care cineva a vrut să știe de ce, în loc să rămîn să fac jurnalism în Cluj, am venit „să iau locul unul absolvent din Capitală”. De fapt, eu venisem să îmi găsesc un loc, al meu. Acum 17 ani, mi se părea că Bucureștiul era singurul oraș potrivit pentru cineva care vrea să învețe televiziune.

Accentul l-am rezolvat, în mare parte, cu lecții de dicție la care am muncit zilnic, din greu. Dar unele construcții nu le-am înțeles vreme îndelungată și nu îmi sînt clare nici astăzi. În primii mei ani în sud, tocmai apăruse un meniu grecesc la un fast-food, despre care un amic mi-a zis că „e belea!”. O fi fost bine, o fi fost rău? Care era legătura dintre belea și meniu? N-am îndrăznit să-l testez. A fi fiert după ceva înseamnă că-ți place sau că te temi? Cînd lucrurile merg blană, e în regulă?

Mi se pare că trec la graiul ardelenesc de îndată ce aterizez la Cluj, deși cei de acolo îmi spun că „vorbesc ca o bucureșteancă”. Mama mă întreabă cu jumătate de glas, ca să nu mă supere, dacă mi-am adus vreo rochie, dat fiindcă că „aici, de Paște, lumea se îmbracă mai frumos”. Începe o discuție întreagă despre faptul că o rochie ar presupune tocuri, iar eu am venit doar cu un rucsac mic. A te dichisi la anumite ocazii nu are legătură cu locul de unde provii. Ține de felul fiecăruia de a se simți bine. Majoritatea trăsăturilor de caracter specificate în „manualul” fiecărei provincii sînt niște generalizări, chiar prejudecăți. Despre ardeleni se spune că ar fi încăpățînați și cînd au, și cînd nu au dreptate. De cînd sînt în București am învățat să ascult și alte puncte de vedere și, mai ales, să uit o supărare mai ușor. Îmi e însă greu să scap de o anumită lentoare în pronunție și în stil de viață. Mă mobilizez doar pentru lucrurile care contează cu adevărat pentru mine. Oamenii mi se par repeziți, grăbiți nejustificat.

În cea mai mare parte a timpului, mă simt suspendată între două lumi. Numesc în continuare Ardealul „acasă” și mi-e dor de el în orice anotimp. Cînd mergeam la ai mei cu trenul, după ce treceam munții, simțeam că aerul îmi pătrunde mai adînc în plămîni. Uneori ajungeam la apus, iar văzduhul de culoarea mierii mă făcea să plîng. Iar această stare s-a tot amplificat, direct proporțional cu vîrsta. De Crăciun am fost acasă ultima dată și mă bucur că în bagajul meu a reușit să-și facă loc, cu greu, și o rochie.

Viețile netrăite jpeg
Cît de ficționale sînt țările și spațiile în care trăim?
Liniștea și familiaritatea sînt suficiente sau devin prea puțin cînd vine vorba de promisiunea unui altfel?
Drepnea
Jumătate mișcare, jumătate siguranță
Locurile sînt sinonime cu niște stări psihice, sînt legate de întregi constelații de lucruri trăite, sunete, imagini, intensități care au înscris acel teritoriu pe harta mea emoțională.
Neuhausen (Erzgeb ), die Schlossgasse JPG
În satul Noulacasă
Acest sat se numește Neuhausen, iar mie, în română, îmi place să-i spui Noulacasă.
mare
Un lac între munți
Am știut că atunci, acolo, sînt fericit și că e un loc în care o să mă întorc întotdeauna cînd o să mă pierd, cînd o să-mi fie foame, sete sau o să mă rătăcesc.
p 11 jos jpg
Aici, între cei doi poli ai vieții mele
Cred că pentru mine e esențial să pot oscila între două stări sau două locuri sau două universuri sufletești.
p 12 Paris, Cartierul Latin WC jpg
Orașe uriașe
Mă văd întors în Paris, trăind liniștit viața altora, recunoscător celor care se poartă frumos cu mine, pînă cînd alții, nou-veniți, încep să îmi fie recunoscători că mă port frumos cu ei.
25869202527 80595838cf c jpg
4 case x 4 mașini
Mașina pe care mi-aș fi luat-o putea funcționa drept criteriu de delimitare a unor intervale (micro)biografice.
p 13 jpg
Harta
Aș vrea să trăiesc în România pentru că, după atîtea mereu alte și alte hărți, ar fi mai ușor s-o iau pe-a noastră la puricat, și la propriu, și la figurat.
p 1 jpg
Pe aripile gîștelor sălbatice
M-aș lăsa purtată de gîştele sălbatice ale lui Nils Holgersson, dînd roată nu doar Suediei, ci întregului continent, planînd fără nici o obligaţie şi nici un regret pe deasupra locurilor pe care le-am iubit cîndva.
1200x630 jpg
Pentru Constanța, cu dragoste și abjecție
Mi-ar plăcea să trăiesc într-o Constanța în care nostalgia – neobturată de dezvoltările imobiliare – să deschidă portaluri către trecut.
index png
Orașul Sud
Lună plină, Dunărea caldă și întunecată la Brăila, primitoare cînd intri cu picioarele în malul ușor nămolos.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Centrul și marginea
Tendința este acum cea a descentralizării și nu doar din punct de vedere urbanistic.
p 10 sus WC jpg
Strada Tunari în ficțiune și în realitate
Comoditatea locuirii împreună se vede că a primat față de disconfortul izvorît din diferență, rasială, socială.
Mahala jpg
Mahalale şi mahalagii
Oamenii se temeau de mahala şi de puterea cu care devora reputații şi destine.
Diana jpg
La Bragadiru
Lockdown-ul din martie 2020 ne-a prins în cei 46 de metri pătrați ai apartamentului de două camere din Drumul Taberei. Atunci a fost momentul-cheie.
p 12 sus jpg
Periferia sferei moralității: o scurtă istorie despre progres
Virtutea nu mai este ceva ce poate fi impus de la centru, ci descoperit și practicat de fiecare.
Irina jpg
O stradă doar a lor
Blocurile noi, plombe inestetice inserate în această alveolă cu aspect periurban, la rîndul ei înglobată într-un mare cartier de blocuri, ar fi contribuit la „curățirea” zonei.
1024px Bruxelles   Commission Européenne Berlaymont (23191436909) jpg
România, la periferia UE? Da, dar alții dau buzna afară
Faptul că euroscepticismul e (deocamdată?...) o afacere politică fără urmări, în România, e confirmat de ultimele formule de guvernare din țară.
p 14 sus Piazza del Popolo WC jpg1 jpg
Marginea lumii
E o senzație greu de găsit în altă parte, aceea că nimeni, niciodată, n-are ochii ațintiți spre tine, ceea ce îți lasă loc să faci ce vrei și să fii cum ești.
Scriitorii, rudele mele maghiare jpeg
Arta apărării
Ne-am gîndit să abordăm chestiuni precum soarta, scopul și responsabilitatea artei în vreme de război.
p 10 C  Alba jpg
Artă fără adăpost
Muzeele de artă s-au obișnuit cu drôle de guerre care a șters din mințile tuturor iminența sau măcar posibilitatea unui război real.
p 11 youtube jpg
Patru tablouri
Au fost furate peste 170.000 de mii piese de artă fără ca trupele „eliberatoare“ să intervină.
d15 Dan Perjovschi Anti War Drawings ©Nicolas Wefers 5 jpg
Make art, not war – anchetă
Dată fiind natura explicit grafică a unui conflict armat, am adresat trei întrebări cîtorva artiști care se ocupă cu imaginea: pictori, artiști vizuali, regizori de film, desenatori.
p 1 Carlos Alba jpg
Fragilitatea indestructibilă a literei
Asta e proprietatea esențială a cărților: opresc în corpul lor corpurile morții.

Adevarul.ro

image
Motivul stupid pentru care o grădiniţă din Hunedoara a fost mâzgălită cu mesaje de ură şi ameninţare VIDEO
O grădiniţă din Hunedoara a fost vandalizată. Autorii distrugerilor au lăsat mesaje de ameninţare şi de ură pe faţada clădirii.
image
Un general rus obez şi retras din activitate, trimis să lupte în războiul din Ucraina: „Nimeni nu-i poate refuza supunerea”
Un general rus pensionat şi obez, a fost trimis de Vladimir Putin să lupte în prima linie în războiul din Ucraina care se desfăşoară mai ales în partea de est a ţării. Decizia vine în contextul în care armata rusă pierde tot mai mulţi militari de rang înalt pe câmpul de luptă.
image
„Q”, internautul de la care a pornit mişcarea QAnon, a revenit pe forumurile web după 2 ani de pauză: „Să jucăm încă o dată?”
Utilizatorul anonim cunoscut sub numele de „Q” al forumurilor 4chan şi 8kun, personaj ale cărui anunţuri criptice au dat naştere teoriei conspiraţiei fasciste pro-Trump cunoscută drept QAnon, şi-a reluat postările după o pauză de aproape doi ani.

HIstoria.ro

image
100 de ani de show-uri culinare
În primăvara lui 1924 se auzea la radio primul show culinar, a cărui gazdă era Betty Crocker, devenită o emblemă a emisiunilor de acest gen și un idol al gospodinelor de peste Ocean. Puțină lume știa că Betty nu exista cu adevărat, ci era doar o plăsmuire a minților creatoare ale postului de radio.
image
„Uvertura” războiului austro-turc din 1715-1718
Războiul turco-venețiano-austriac dintre anii 1714-1718, cunoscut și drept Războiul Austro-Turc din 1715-1718, sau „Războiul lui Eugeniu de Savoia”, este primul din seria războaielor ruso-austro-turce din secolul XVIII.
image
Capitularea lui Osman Pașa
La 4/16 decembrie 1877, Carol îi scria Elisabetei că otomanii încercaseră pe data de 28 să iasă din Plevna luptând și construind un pod peste râul Vid, în zonă desfășurându-se bătălii cumplite. Carol s-a îndreptat imediat în acea direcție, în timp ce împăratul se dusese în centrul dispozitivului.