Nu te iubesc, rămîi cu mine!
„Toate relațiile umane autentice trebuie să se bazeze pe independența celor implicați. Familia ideală este cea formată din adulți fundamental independenți, muncind fiecare pentru el însuși.“ Sînt ideile avansate de filmul Teoria suedeză a iubirii, o coproducție Suedia-Norvegia-Danemarca din 2015, care încearcă să portretizeze o societate perfectă, cu un progres la cote maxime, o lume a oamenilor autonomi.
Cînd o femeie este dependentă de un bărbat, nu se poate ști cu exactitate dacă cei doi sînt de bunăvoie implicați în acea relație sau nu. Dependența este o formă de slăbiciune blamată în acest film-distopie, în care pînă și problema celor care mor pe neașteptate este bine gîndită. O întreagă agenție rezolvă situația celor decedați, cei de care nu îi e nimănui dor. Întîi, încearcă să le găsească rudele. Dacă nu reușesc, bunurile celui dispărut revin statului. Acesta o fi sfîrșitul care ne așteaptă, într-o lume autosuficientă, autonomă, perfect organizată, spre care tinde societatea modernă?
Generațiile născute după Revoluție nu au mai fost crescute în cultul relațiilor care durează toată viața. Tinerii de acum nu mai sînt dispuși la compromisuri, nu mai au răbdare. Apetența pentru consum se manifestă și în iubire: nu se mai repară, se aruncă la gunoi și se înlocuiește. Întreaga operație este făcută fără patimă, fără a depinde de asta pentru bucurie sau buna funcționare a lucrurilor. Este vremea oamenilor care nu doar că pot, dar chiar preferă să fie singuri. Cei care nu reușesc iau cursuri sau merg la psiholog pentru a-și regăsi echilibrul, puterea interioară, încrederea în sine. Nu e nimic neapărat rău în asta. Va avea de suferit, probabil, arta, în toate formele ei. Nu se va mai scrie, compune, picta ceva notabil, care să dăinuie peste secole, într-o lume de oameni fericiți de unii singuri și perfect echilibrați. Sau, chiar dacă s-ar mai crea o operă nouă, de valoare, n-ar mai avea cine să o guste, să o înțeleagă, să vibreze la ea.
Daniel Jones, editorul rubricii „Modern Love“ din The New York Times, cel care citește mii de povești de iubire pe an, trimise de cititori, afirma, într-un interviu acordat Luizei Vasiliu pentru Scena9, că, dacă pînă nu demult „te iubesc“ era folosit pentru a face pe cineva să rămînă, acum cea mai sigură șansă pentru a-l opri să plece este să spunem că nu simțim nimic. Să afirmăm sus și tare că vrem doar să ne simțim bine fără să ne pese, fără nici o presiune.
Teoria suedeză a iubirii, posibilă într-o lume a viitorului nu prea îndepărtat, înseamnă, practic, că atît dragostea, cît și celelalte relații interumane sînt rezultatul unei alegeri conștiente, individuale. Consecința ar putea fi însă însingurarea și fragmentarea socială. Sociologul Zygmunt Bauman comentează, în film, felul în care ne împărțim viața între online și offline. Este atît de ușor să îți faci „prieteni pe Internet“, într-o lume fără riscuri, din care îi elimini pe cei a căror atitudine te deranjează. Offline, trebuie însă să faci față diversității rasei umane, faptului că oamenii pot fi în multe feluri și nu știi niciodată cum va evolua o conversație. Ceea ce se pierde odată cu creșterea confortului, a nivelului de trai, e de părere Bauman, este tocmai bucuria de a trece peste dificultăți, de a te lupta cu problemele, de a le rezolva sau de a face tot ce poți în acest sens. Iată cum fericirea nu înseamnă neapărat o viață complet lipsită de necazuri, iar independența poate aduce cu sine și pierderea priceperii de a socializa cu ceilalți oameni, de a negocia și renegocia cu ei, oricît de extenuantă ar fi uneori această coabitare.
Momentele de fericire vin, în viață, cînd reușești să deții controlul asupra neajunsurilor. Cînd înlocuiești individualismul cu o dulce interdependență, cea care generează dor. Iar dorul, chiar dacă dezechilibrează puțin, duce, dacă nu la creație, măcar la capacitatea de a vibra la orice formă de artă. Nu de alta, dar e posibil, așa cum susține Zygmunt Bauman, ca la finalul independenței să nu te aștepte fericirea visată, ci goliciunea, lipsa de sens a vieții. Și chiar o extremă, inimaginabilă plictiseală.
(articol publicat în nr. 830, 16 – 22 ianuarie 2020)
