Vîrsta de mijloc, fără prospect
În cel mai recent film al lui Joachim Trier, The Worst Person in the World / Cea mai rea fată din lume, există o secvență memorabilă în care protagonista oprește lumea întreagă la o apăsare de buton. Oamenii aflați în pauza de cafea la birouri, cei din mașini sau de pe biciclete, cuplurile de îndrăgostiți, cei care-și plimbă cîinii în parc, curierii, bunicii, turiștii, toți rămîn nemișcați. Doar Julie aleargă printre ei pentru a se întîlni cu un băiat pe care tocmai îl cunoscuse, la o aniversare unde intrase neinvitată.
Numai că filmul nu este unul romantic, iar scena de mai sus se petrece taman înainte de o despărțire. „Pînă cînd moartea ne va despărți” devine „trebuie să vorbim”, iar „tu mă completezi” se transformă în „nu ești tu de vină, eu sînt”, așa cum se întîmplă de multe ori în viața reală, cînd am vrea să „înghețăm” totul în jur, să ne extragem din relațiile convenționale în care am intrat nesiliți de nimeni, dar care nu mai funcționează, și să vedem cum ar fi un început de poveste cu altcineva.
La conferința de presă de la Cannes, regizorul, care este și co-scenarist, a declarat că ideea de la care a pornit filmul este una simplă: aceea că nu știe pe nimeni ajuns la vîrsta sa, de 40+, care, chiar aflat într-o relație satisfăcătoare, să nu fi întîlnit pe cineva pe care să-l placă foarte mult și să nu-și fi dorit să oprească timpul, să evadeze din propria realitate și să încerce să vadă „cum ar fi”. A vrut să contrazică teoria intens vehiculată în cinema conform căreia te vei intersecta, în viață, cu o singură persoană specială și să arate cît de important este rolul jucat de timp. A vrea lucruri diferite în momente diferite este, de fapt, tema filmului. A cunoaște pe cineva într-un punct nepotrivit al vieții. Nesincronizarea.
Undeva după vîrsta de 40 de ani cam știi care ți-a fost mare iubire, dacă a existat una, și realizezi și cît de puține șanse ți-au mai rămas. Lucrurile despre care credeai că sînt temporare, locurile de muncă extenuante, prieteniile în care lăsai de la tine doar pentru a avea companie în anumite momente sociale, iubirile în care treceai cu vederea nepotrivirile în ideea că oricum nu vrei mai mult, concediile anulate ca să-ți termini casa și pasiunile amînate pentru altă dată, toate aceste mici fragmente de renunțare, puse cap la cap, formează traiectoria ta pînă la vîrsta de mijloc la care ai ajuns. Nu a fost nimic temporar, ce se întîmpla era viața însăși. Acelea au fost, de fapt, relațiile, acțiunile, alegerile tale și consecințele lor, făcute în vreme ce credeai că ai tot timpul din lume.
La 40+, dobîndim conștiința timpului trecut. Ne imaginam că, pînă la această vîrstă, vom ajunge în destinații de care nici măcar nu ne-am apropiat. E ca și cînd nu ne-am ridicat la înălțimea propriilor așteptări, trasate de noi înșine, nu de alții. Avem înțelepciunea, resursele financiare, maturitatea dată de experiență. Cu douăzeci de ani în urmă, nici nu le bănuiam. Am pierdut exuberanța, o parte din energie și, poate, ceva curaj. Legat de multe aspecte ale vieții, simțim acel lucru care ne apasă, greu ca o pecete: resemnarea. Dublată, de multe ori, de un sentiment al inadecvării, al nepotrivirii cu ce este acceptat în societate. Pe scurt, vîrsta de mijloc ne suspendă între două lumi, iar noi jonglăm înainte și înapoi pe un pod de sfoară.
Filmul lui Trier ilustrează, prin cele 12 capitole din viața lui Julie, cum se schimbă, pînă la vîrsta de mijloc, perceperea iubirii, dar, dincolo de asta, și abordarea sinelui. Jumătatea vieții, în loc să aducă o clarificare, o așezare, îți rotește prin fața ochilor multitudinea alegerilor care există: ai sau nu copii, îți permiți sau nu anumite lucruri într-o relație, rămîi într-o căsnicie în care nu te mai regăsești sau renunți să mai lupți pentru ea, o iei de la capăt cu un cu totul alt serviciu sau îți spui că ai ales deja pentru totdeauna.
Cu cît te cunoști mai bine, cu atît îți dai seama cît de absurde ți-au fost unele decizii din trecut, cît timp ai pierdut alergînd după acceptare din partea unor oameni pe care nici măcar nu-i plăceai. Calea cea nouă pe care începi să mergi te duce mai aproape de tine, dar te și înstrăinează de restul. E ca și cînd ai vrea să îngheți lumea la o apăsare de buton pentru că nu mai e croită după tine. Dar, cum acest lucru nu este posibil decît în filme, nu-ți rămîne decît să te extragi singur din ea.
La 40+, atîrnă cel mai greu nesincronizările, trenurile pierdute sau cele luate, dar care nu au dus nicăieri. E devreme și tîrziu în același timp. Rubrica Vîrsta medie, care începe în acest număr al Dilemei vechi, este despre a jongla pe un pod de sfoară între ce cunoști și ce te așteaptă încă. Despre singurătate, dar și despre a rezona cu alții. Despre inadecvare și, mai ales, despre găsirea unui loc printre cei asemeni ție – cei mai răi și cei mai buni oameni din lume.
