Trecutul a ajuns la destinație
„Pe atunci aveam douăzeci de ani / și eram nebun. / Pierdusem o țară / dar cîștigasem un vis”, scrie Roberto Bolaño în Cîinii romantici, un poem despre alegeri și visele care fac să merite totul. Nu ne putem continua drumul prin viață fără să lăsăm ceva în urmă, fără să plătim un preț, fără să uităm sau doar să încercăm s-o facem. Fără să ne rupem de undeva.
De la trecut nu avem cum să ne luăm rămas-bun, făcîndu-i cu mîna pe geamul unui tren care se îndepărtează. Ducem cu noi, în bagaje parțial deschise sau ferecate bine, amintirea legăturilor pierdute sau aproape uitate, „madlenele” copilăriei, mereu cu aromă de vanilie și scorțișoară, obiectele la care nu putem renunța, pentru că au o poveste, dincolo de ele e o persoană, o fantezie sau imaginea unei zile în care soarele a apus altfel. Sînt variante ale noastre care nu mai există de mult, s-au suprapus unele peste altele ca într-un kinetoscop și ne-au transformat în cine sîntem azi.
Dosarul din acest număr încearcă să scoată din seifurile memoriei toate lucrurile pe care le lăsăm în urmă – benevol, de nevoie, de tot sau doar temporar, în timp ce le urmărim în continuare cu ochii minții ca un autor care nu are cum să nu-și iubească toate personajele. Înșiruirea lor este, de fapt, harta parcursului nostru de pînă acum, unic, ireversibil. Pentru mine ar fi, fără o ordine anume, ultimul drum făcut de ziua mea, în zori, către Vama Veche, cu o prietenă care acum nu mai este; o carte prinsă la cotor cu lipici din borcan, din care îmi citeau bunicii la Petroșani și care începea așa: „Turnul de televiziune / Are ochi și urechi bune”; imaginea unei mașini oprind seara în dreptul străzii mele, într-un noiembrie vechi, de care nu m-am apropiat imediat tocmai ca s-o absorb bine de tot, descompusă în șiruri de 0 și 1, cod Morse și extrasistole.
De cîte ori lăsăm ceva în urmă ne dorim, precum Bolaño, să cîștigăm un vis. Pentru asta, e nevoie să dăm drumul cu adevărat lucrurilor să plece, cînd vine momentul. Deși uneori o putem face doar dacă ne amăgim, pînă la capăt, cu speranța reîntîlnirii.
„[...] vei creşte. / Vei lăsa în urmă imaginile durerii şi ale labirintului / şi vei uita. / Dar în acele vremuri să cresc ar fi fost o crimă. / Sînt aici, am spus, cu cîinii romantici / Şi aici o să rămîn.”
