Rămîi pe culoarul tău
„Comparațiile ucid creativitatea și bucuria de a trăi”, scrie într-una dintre cărți Brené Brown, amintind cum, la un concurs de înot, fiecare participant dă ce are mai bun strict pe culoarul lui, fără să se uite în stînga și în dreapta. Comparația cu ceilalți este legată de conformism și de competiție, în același timp – vrem să aparținem unui grup, dar să fim mai buni decît restul. Nu ne luptăm cu vedetele de cinema sau cu personalitățile de pe meleaguri îndepărtate, ci cu cei din domeniul nostru, de la locul de muncă, de pe strada noastră.
Un studiu la nivel mondial realizat în luna octombrie a acestui an de DataReportal, care analizează tendințele în comportamentul online, arată că timpul mediu petrecut zilnic pe Internet de utilizatorii cu vîrste cuprinse între 16 și 64 de ani este de 6 ore și 37 de minute, dintre care 2 ore și 28 de minute pe rețelele sociale. Nu este nici o surpriză că pe primele locuri la motivele utilizării Internetului sînt găsirea de informații și păstrarea legăturii cu familia și cunoscuții. O expresie veche românească te îndeamnă „să-ți ții prietenii aproape, dar dușmanii și mai aproape”. Altfel spus, să fii cu ochii pe ceilalți, mereu în gardă, nu cumva să facă vreo mișcare neprevăzută și să suporți consecințele. Să nu ți-o ia înainte, să nu-ți „fure” ceva. Iar cu rețelele sociale îi ai pe toți în buzunar și la cap în timp ce dormi. Nu trebuie să fii Brené Brown și nici specialist în tendințe comportamentale ca să ajungi la concluzia, în timp, că a verifica ce se întîmplă pe culoarele alăturate este cel mai mare antidot pentru fericire.
Comparațiile, pe care faptul că sîntem mereu „conectați” ni le pune pe tavă zilnic, se lasă cu cel puțin două urmări care te storc de energie: invidia și gelozia. În primul caz, te simți inferior, ai vrea să ai statutul, realizările, posesiunile cuiva. Gelozia are dinții și mai ascuțiți, e cam ca morsa pe lîngă focă: vine cu frica și furia că ai putea pierde ce consideri că ai avea, că toți cei din jur sînt o amenințare. Pentru că, în mintea ta, așa ceva este inacceptabil, începi să te mulezi după stilul de înot al celorlalți, chiar dacă punctul tău forte sînt picioarele, nu brațele, iar noul ritm de respirație nu îți e prielnic. Scoți timpi tot mai slabi, pentru că nimeni nu a progresat vreodată prin imitație, dar ești prea tînăr să-ți dai seama de asta. Crezi că, dacă respecți toate regulile și faci ce ai văzut că funcționează la alții, nu vei mai pierde niciodată. Așa că tot încerci, iar și iar, pînă rămîi sleit de puteri.
Din păcate, știu multe despre a te compara cu ceilalți în orice moment, a duce războaie imaginare cu oameni care nici măcar nu te cunosc, a copia rețete care au dat rezultate pentru alții și a verifica obsesiv conturile de social media ale unor persoane pe care, de fapt, nu le placi. Am petrecut nopți în șir întrebîndu-mă „Ce are ea și nu am eu?”, găsind propriile răspunsuri la asta, schimbînd tot ce credeam că ar fi necesar la mine, pînă cînd omul care eram înainte s-a dezintegrat. Ba mai mult: din proprie inițiativă mi-am ales cursele cu cei mai numeroși participanți, pentru că îmi place să cîștig, iar victoriile mici ar fi fost irelevante. Fiecare lungime de bazin la care obțineam un timp mai bun decît restul mai turna un pic de combustibil peste orgoliul că i-am lăsat pe ceilalți în urmă. În final, am obosit și corpul nu m-a mai ascultat. Au trecut toți pe lîngă mine, înainte și înapoi, în timp ce eu n-am mai putut decît să mă țin de marginea bazinului, întrebîndu-mă dacă e cu adevărat sportul meu preferat și dacă, prima dată, m-a aruncat cineva în apă sau am sărit chiar eu.
Mi-a luat o jumătate de viață să înțeleg că oamenii nu pot fi înlocuiți și că creativitatea noastră este cea care ne legitimează unicitatea. Că ceea ce faci, ce achiziționezi, ce vîrfuri urci cu recorduri mondiale nu înseamnă cine ești și nici nu te va face neapărat potrivit în ochii altcuiva. În plus, așa cum am găsit formulat într-un articol din The School of Life, care vorbește despre curajul de a fi tu însuți, odată cu vîrsta ne oprim din a mai încerca să-i impresionăm pe cei care nu ne plac – „pe care îi urîm” e citatul exact.
Am ca imagine de fundal pe telefon o fotografie care arată un singur culoar dintr-un bazin. O văd de zeci de ori pe zi, cînd ating telefonul. Îmi amintește că sînt în momentul în care îmi aleg singură cursa și stilul de înot care-mi place. Dar mai ales că, după ce am tras cîteva decenii în sportul ăsta, am învățat că la capătul culoarului nu e finalul, nici pe departe.
