Rămîne iubirea
O grădină zoologică din San Antonio, Texas, îi așteaptă în fiecare lună februarie pe cei care dansează periculos pe hotarul fin dintre iubire și ură cu o ofertă de a-și descărca într-un mod aparent macabru amărăciunea unei povești încheiate. Contra unei donații pentru o organizație care protejează viața în sălbăticie, cei care se simt trădați de un fost partener pot boteza cu numele lui niște viețuitoare nu prea simpatice – un gîndac sau o rozătoare. Cîțiva norocoși dintre cei mai înverșunați în a nu lăsa trecutul să moară fără luptă primesc și o înregistrare video în care respectivul gîndac sau șoarece este oferit drept hrană unui animal de la zoo și pot aranja ca celor care le-au sfărîmat visurile să le parvină, taman în așa-zisa „zi a îndrăgostiților”, momentul în care tizul lor necuvîntător este devorat. Elocventă pentru întreaga campanie, altfel caritabilă, este afirmația managerului grădinii zoologice: „Sezonul iubirii și al urii a reînceput!”.
M-am întrebat, alături de colaboratorii acestui Dosar, de ce unele iubiri aleg să nu ne părăsească, sub o formă sau alta, niciodată – fie ele imposibile, nereușite, fie împărtășite, fericite. Dar și dacă există cu adevărat „iubiri ratate” și „iubiri împlinite” sau, pur și simplu, doar iubire. Dacă intangibilul și fantasticul unei iubiri sînt un combustibil etern pentru creația de orice fel, căutînd, pentru aceasta, povești tulburătoare din literatură, muzică sau film. Dacă nu cumva asistăm la un recent proces de „dezvrăjire” a iubirii, care analizează la rece bazele ei neuro-chimice, strategiile de împerechere și presupusa durată de trei ani. Dacă un robot desăvîrșit proiectat ar putea ajunge să iubească în modul nostru uman, imperfect, subiectiv, tragic și măreț totodată, sau deținem exclusivitate asupra fluturilor din stomac.
Aflăm, între altele, că unii oameni rămîn împreună pînă la capăt, iar în această continuitate stă misterul unei relații. Că singurul mod în care iubirea face rău este dacă o reprimi, o negi, o îngropi. Că există mici miracole care, întîmplîndu-se pur și simplu, nu solicită explicații suplimentare. Că, uneori, în loc să spunem mă gîndesc la tine, alegem sper că ești bine acolo unde ești.
În japoneză, koi no yokan este un termen folosit pentru a desemna un fel de „premoniție a iubirii”. Este un sentiment diferit de cel de „dragoste la prima vedere”, mai mult unul că ar urma să te îndrăgostești, inevitabil, de o persoană pe care abia ai întîlnit-o, dar alături de care îți poți imagina eternitatea. Cu mult înainte să facem din fostele iubiri hrană pentru reptile în grădinile zoologice, înainte să realizăm că în această lume miraculoasă a iubirii nu putem trăi minut de minut, pentru că ne-ar arde, înainte ca teama de abandon să ne contamineze sufletele și să arunce totul în aer, au existat aceste premoniții ale iubirii, ca niște lămpi de veghe ale umanității din noi.
