Toxic și-a pierdut ghilimelele
Relații interumane. Mediu de lucru. Alimentație. Aer, apă, ecosisteme. Felul în care ne parvin informațiile. Raportarea la noile tehnologii. Nu cred că a mai rămas vreun domeniu în legătură cu care cuvîntul „toxic” să nu apară, ca o caracterizare scurtă și drastică a ceva ce ne afectează. Dar oare elementele în sine sînt toxice sau modul nostru de raportare la ele? Nu cumva orice lucru, în exces, are potențial toxic? A devenit eticheta „toxic” un țap ispășitor pentru lipsa curajului sau a energiei de a schimba ceva, pentru problemele umane și sociale pe care le avem?
Dosarul de față și-a propus să afle cînd „toxic” este o scuză pentru absența responsabilității și cînd e un pericol real. În ce măsură ne pot dăuna prezența constantă pe rețelele sociale, permanenta comparație cu viața și reușitele celorlalți, precum și dorința de a fi mereu conectați, în miezul evenimentelor. Cînd excesul de informații, inclusiv false sau înșelătoare, duce la confuzie sau cînd manipularea și propaganda îmbolnăvesc organismul social. Ce obiceiuri să adoptăm pentru ca alimentele să-și îndeplinească menirea într-un mod sănătos pentru noi, dar și cum pot deveni nocive obsesia pentru o hrană „curată” și cea pentru o anumită imagine corporală „la modă”.
Dar parcă nicăieri termenul „toxic” nu a fost întrebuințat mai răspicat decît în relațiile dintre oameni, în care sărim zilnic ca într-un bazin unde nu am deprins încă înotul, mai înghițim apă și, uneori, chiar ne scufundăm. Ne apasă tiparele moștenite de la părinți, de a căror aprobare depindea supraviețuirea noastră, cu secrete și tabu-uri, pe care le copiem, la maturitate, în mai toate relațiile noastre. Le regăsim în oamenii de care ne apropiem și care, prin răceala și nemulțumirea lor constante, prin ironiile și felul în care ne invalidează trăirile, făcîndu-ne să ne simțim etern inadecvați în această lume, au ceva al naibii de familiar. Toxicitatea apare cînd ne sînt încălcate limitele, pe care nici măcar nu știam că avem dreptul să le trasăm, nicidecum că trebuie să le fortificăm ca pe niște garduri de sîrmă ghimpată împotriva prădătorilor ce ne miros de departe drept hrană sigură.
„Un cuțit în rană” este definiția pe care psihiatrul Vlad Stroescu o dă relațiilor toxice de orice fel. Pînă nu-l scoatem, vindecarea nu poate începe. Va lua timp, vom rămîne cu urme adînci, vom sîngera de cîte ori trecutul se va insinua în viețile noastre, întîi mieros, apoi din ce în ce mai vocal, va încerca să ne înfurie și să ne spargă ușile tăcerii. Ca să extragem cuțitul, însă, avem nevoie să ne revoltăm, nu să îndurăm. Să ne ridicăm pereți despărțitori, cunoscuți și sub numele de „granițe”. Să le spunem „nu” altora și „da” nouă, în fiecare zi. Să începem bătălia în lumile noastre interioare, minuscule, întunecate și de acolo să ieșim la lumină. E singura variantă posibil cîștigătoare.
