Exerciții de respirație

Publicat în Dilema Veche nr. 966 din 13 octombrie – 19 octombrie 2022
Cea mai bună parte din noi jpeg

Cînd părinții mei mi-au așezat în spate primul rucsac pregătit pentru munte, m-am rostogolit ca o țestoasă pe carapace. Era dintre cele cu cadru metalic și avea jumătate din greutatea mea de atunci, la cei 15 ani neîmpliniți. Urma să petrec zece zile cu cortul, undeva în mijlocul pustietății din Vadu Crișului, Bihor, împreună cu colegii de liceu. În primii ani de după Revoluție te descurcai cu echipamentul de munte cum puteai, împrumutînd sau chiar confecționînd lucruri care să te ferească de ploaie. Nu apăruseră încă tricourile tehnice sau pantalonii cu uscare rapidă, nici izoprenul sau sacii de dormit pentru trei sezoane. Nici recipientele de plastic sau pungile sigilabile. Cărai în spate saltele gonflabile grele, pături, pulovere, conserve metalice și celebrele borcane de sticlă cu carne în untură. Cu timpul, în cîteva decenii, toate au devenit din ce în ce mai ușoare, iar eu, paradoxal, tot mai apăsată.

Primele excursii în străinătate le-am făcut mult mai tîrziu. Dacă mă compar cu generațiile mai tinere, cred că am văzut foarte puține locuri din lumea asta. La aniversarea de 30 de ani am plecat singură la Londra, pe urmele lui James Bond. Pînă atunci n-am avut nici măcar un card internațional cu care să pot rezerva o cameră la hotel, rugam mereu pe cineva. Persoana care m-a sfătuit cum să procedez a omis să îmi spună că ar trebui să am și ceva bani pe el, măcar pentru prima noapte. Eu am depus suma în ultima zi și m-am trezit în mijlocul uneia dintre cele mai scumpe metropole din Europa fără cazare. A trebuit să mă descurc găsind altceva cu aproape toate lirele pe care le aveam la mine. Atunci nu era o tragedie, ci mai degrabă o aventură. Ceva despre care să pot povesti ulterior, amuzîndu-mă. La vîrsta de acum, nu m-ar mai distra atît de tare. Nici n-aș mai pleca undeva cu atît de puțini bani la mine, dar la momentul respectiv erau toți. Aș verifica de nenumărate ori greutatea bagajului și conținutul lui, pentru care am liste deja pregătite în funcție de anotimpul în care călătoresc. Aș avea fotografii după toate actele, biletele și rezervările salvate pe toate mail-urile și un plan pe zile cu principalele obiective de vizitat, găsite după ce aș consulta îndelung ghiduri și site-uri de călătorie. Eliminînd posibilitatea oricărei tragedii, nu aș mai vedea totul ca pe o aventură, cu cazare în locuri despre care se spune că sînt dubioase și cu trăit din cornete cu cartofi prăjiți și cele mai ieftine vafe. Nu m-ar mai suna nimeni să afle dacă eu chiar am plecat singură, dacă nu mi-e teamă sau urît.

Mă întreb dacă nu cumva, cu vîrsta, am pierdut capacitatea de a ne bucura de cele mai simple lucruri. Dacă nu facem decît să așteptăm fără încetare, căutînd pretexte de îngrijorare, ca ceva cu adevărat extraordinar să se întîmple, pentru a ne da voie să respirăm, în sfîrșit. Pînă atunci, ne blocăm în construcții de tipul „da, dar...”. Ca și cînd a ne bucura e un drept care trebuie cîștigat, după ce ne-am străduit îndelung. Nu cumva să spună cei din jur că sîntem prea mulțumiți de noi înșine sau că avem o viață revoltător de ușoară. Dar cînd apare ceva rău, o încurcătură cît de mică, un necaz, folosim din plin momentul pentru a ne văita și a poza în cei mai mari ghinioniști din lume.

© A. Docea
© A. Docea

La începutul lunii octombrie, am făcut o excursie la Napoli. A ieșit mai lungă decît planificasem, din cauza anulării zborului pînă acolo. Dar, mai exact, cred că ar trebui să spun datorită acestui fapt. N-am vrut să renunț la un vis mai vechi, așa că am transformat ghinionul pierderii unor bani în ocazia de a pleca mai repede cu cîteva zile. A doua încurcătură a fost dispariția cazării dorite, găsită după comparații repetate și vizionarea obsesivă a hărților cu obiective turistice. Cineva cred că a luat camera chiar înainte să definitivez eu plata. Dar așa a fost să fie, pînă la urmă am stat într-un cartier ca un decor de film (al lui Sorrentino), cu versuri de cîntece scrise cu lumini pe străzi, să se vadă și noaptea, cu piață în care începe forfota dimineața devreme, cu casa natală a lui Totò în apropiere și Sophia Loren desenată pe un perete, cu cîteva palate vechi, cu o arhitectură spectaculoasă, la care ajungeai intrînd întîmplător prin curți interioare, și cu cea mai bună pasticceria, unde să savurezi un disaronno, să respiri și să te uiți la oameni.

În Italia, lucrurile se mișcă în cadența lor, negrăbite. Mi s-a întîmplat de cîteva ori să nu iau restul pentru că nu bănuiam că există un sertar de monede pe care vînzătorul să-l deschidă, tacticos, după ce ți-a dat într-o primă etapă ce ai cumpărat, apoi banii mai mari. În România, primești totul grămadă, produsul, bonul, bancnotele, monedele, paharul de cafea, capacul, zahărul, lingurița, exclus să mai ai timp să verifici sau să aranjezi ceva, ești prea ocupat să te transformi într-o caracatiță cu tentacule prelungi, driblînd omul din spatele tău, care deja face comanda.

În timp ce urcam pe jos spre locul de belvedere Sant’Antonio a Posillipo, pe străduțe întortocheate, printre scutere și pe sub multe balcoane cu rufe întinse, în dreptul unui geam larg deschis am zărit un domn în vîrstă, pe un scaun, care privea orașul de sus și asculta muzică de operă, netulburat, fără să mă observe. Venind pe faleză, de la Mergellina către Castel dell’Ovo, de la cei de pe mal se auzea Ti amo“ al lui Umberto Tozzi. Și poate că nu mi-aș fi dat seama atît de repede ce melodie este dacă cuplul din spatele meu n-ar fi început să fredoneze, cu toată inima. Iar sus, la Castel Sant’Elmo, de unde se vede Napoli în toată splendoarea lui inconfundabilă, la una dintre terase se cînta live Napule è“ – imnul orașului, care era scris și pe strada mea și cu care Paolo Sorrrentino își încheie filmul autobiografic È stata la mano di Dio / Mîna lui Dumnezeu, declarația lui de dragoste pentru locul natal.

Să respiri poate fi cel mai ușor sau cel mai dificil fapt din lume, fără legătură cu greutatea rucsacului cu cadru metalic sau cu rezervările pierdute. Cînd cineva mi-a scris, cu referire la fotografiile pe care le-am postat pe Facebook în Italia, că admiră la mine capacitatea de a mă entuziasma de lucruri comune, mi-am dat seama că, pentru cîteva momente cel puțin, chiar am reușit s-o fac.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Promite-mi doar ce poți
„Pot să-ți promit că voi fi atent, că voi încerca să nu greșesc, dar nu pot să-ți promit că o să mă fac bine”.
Zizi și neantul jpeg
Alte stradale
Dar astăzi strada, în general, a devenit mai agresivă. Poate la fel de plină ca-n anii ’90, dar într-un alt mod.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Două kilograme și jumătate și alte cugetări
Este un text despre lipsa de acceptare a bolii și a morții.
E cool să postești jpeg
Cum inventezi mîndria națională
Ne iubim, așadar, compatrioții? Ne simțim bine în România? Sîntem mulțumiți cu traiul nostru?
p 20 WC jpg
Din ce sînt alcătuite viețile noastre?
Altfel, lumea nu este locuită nici de păcătoși iremediabili, nici de creștini perfecți. Intervalul este numele metafizic al obișnuitului pe care îl locuim.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Marele Premiu pentru filosofie al Academiei Franceze
Anca Vasiliu a contribuit constant la crearea punților dintre cultura care a primit-o și i-a recunoscut totodată expresivitatea stilistică a scrierilor sale
p 24 1 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Gino a intrat în Cartea Recordurilor ca fiind cel mai bătrîn cîine din lume: are 22 de ani și încă se ține bine.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Biroul meu de astăzi e același
Mă întreb tot mai des dacă, în loc să devină o gazdă pentru o viață mai bună, lumea nu s-a transformat cumva într-un birou universal în care ești mereu de găsit.
Zizi și neantul jpeg
Diverse, stradale…
Omniprezenți, pe vremea de atunci, în orele de lucru, erau cerșetorii și cei care sufereau de boli psihice.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
De ce trăiesc nemții cîte o sută de ani, sănătoși și întregi la cap?
Pentru mine, Berlinul este orașul cel mai bine organizat, ca infrastructură și ca tot, dar în care te simți cel mai liber.
E cool să postești jpeg
Unde-i tocmeală mai e păsuire?
„Pot rezista la orice, mai puțin tentației”.
p 20 WC jpg
Cafea sau vin?
La fel ca vinul, cafeaua are, în legendele ei de origine, o întrebuinţare spirituală.
Theodor Pallady jpeg
Energii divine necreate...
Teologia creștină s-a cristalizat în numeroase orizonturi lingvistice, dar ortodoxia a rămas în mare măsură tributară geniului grecesc.
640px Bucharest, Drumul Taberei (16307818580) jpg
Drumul Taberei 2030
Fidel Castro a fost plimbat pe bulevardul Drumul Taberei
p 24 S M  Georgescu jpg
Cu ochii-n 3,14
Pe o dubă destinată livrării unor produse, o adaptare a limbajului telefoanelor „fierbinți“ din anii 2000: „Livrez orice! Ia-mă! Sînt electrică!“
Cea mai bună parte din noi jpeg
Rămîi pe culoarul tău
Mi-a luat o jumătate de viață să înțeleg că oamenii nu pot fi înlocuiți și că creativitatea noastră este cea care ne legitimează unicitatea.
Zizi și neantul jpeg
Obiecte și dispariții
Țin minte că pe ultimele le-am văzut cam atunci cînd s-a născut copilul meu. Atunci au fost, la propriu, obiecte de trusou.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
E cool să postești jpeg
În goana vieții
„Nu juca acel joc la care te obligă un semafor care decide pentru tine cînd e timpul să mergi, cînd să te oprești. Stai puțin nemișcat și gîndește-te.”
p 20 Walter Benjamin  WC jpg
Geografii spirituale (II): orașul
Walter Benjamin nu vorbește, desigur, despre o transcendență personală, nici măcar despre una în sens tradițional.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Hypatia. Adevăr și legend
Uciderea Hypatiei de către un grup de fanatici care-și spuneau creștini e un fapt istoric incontestabil.
p 24 E  Farkas jpg
Cu ochii-n 3,14
Altfel spus: e sexul normal „mai puțin” decît devierile anal-orale sau este perversiunea supremă?
Cea mai bună parte din noi jpeg
Povestea merge mai departe
Unul dintre motivele pentru care am dorit să mă mut în București au fost concertele.
Zizi și neantul jpeg
Călătoria prin orașul-pădure
Paltoanele noastre cu siguranță erau: parcă ne camuflau, ne făceau să ne pitim în peisaj. Într-un fel, așa ne simțeam în siguranță.

Adevarul.ro

image
Austria se opune aderării României şi Bulgariei la Schengen. Anunțul, făcut de ministrul de Interne
Ministrul austriac de Interne, Gerhard Karner, a anunțat hotărârea definitivă a ţării sale de a se opune prin veto aderării României şi Bulgariei la spaţiul Schengen, din cauza creşterii migraţiei ilegale.
image
A renunțat la „visul american” și s-a întors în România. Povestea pensiunii dintr-un cătun izolat în splendoare
După 26 de ani petrecuți în Statele Unite ale Americii, Virgil Marchiș s-a întors definitiv acasă, în Maramureș, unde și-a făcut o pensiune împreună cu femeia iubită. Spune că nu s-ar mai duce în America decât în vizită și doar alături de partenera lui.
image
Actori din Wednesday, despre filmările în România: „Nimic nu m-a pregătit pentru asta”
Câțiva dintre actorii străini din serialul „Wednesday” (Addams), producția filmată în România, care a avut cea mai bună lansare de pe Netflix, au vorbit despre experiența lor din țara noastră, într-un interviu pentru HotNews.ro

HIstoria.ro

image
Căderea comunismului în Polonia şi Ungaria. „Reabilitarea” lui Imre Nagy
Dintre cei șase sateliți ai Uniunii Sovietice în Europa răsăriteană, Polonia și Ungaria au reprezentat un caz aparte.
image
Prima zi de ocupație germană în București
În dimineața zilei de 6 decembrie 1916, primarul Bucureștilor, Emil Petrescu, însoțit de mai mulți ambasadori – Vopicka (SUA) sau baronul Vredenburg (Olanda) – au ieșit în întâmpinarea armatelor Puterilor Centrale până aproape de Chitila.
image
Katiușa, „orga lui Stalin“: O revoluție în materie de artilerie autopropulsată
Adevărata revoluție în materie de artilerie autopropulsată a venit de la ruși: teribilele lansatoare multiple de rachete Katiușa.