„I wish I had a river / I could skate away on“

În primii mei ani în București, puteam ajunge la ai mei de Crăciun doar cu trenul. Se cumpărau bilete în avans numai de la unica agenție, aproape neexistînd termenul de „online”, fără bon de ordine, stînd ore în șir la o coadă uneori pe trei-patru rînduri, care ieșea din sediu și continua pe trotuar. Făceam, pe drumul spre Ardeal, aproape o zi și nici nu mă gîndeam că ar putea fi și altfel. Acela era „normalul”. Nu s-a întîmplat să lipsesc niciodată, în 20 de ani, chiar dacă era destul de greu să îmi iau concediu, trebuia să muncesc mult înainte – așa e în presă, poate și în alte meserii – și soseam acasă cumplit de obosită. Mi-am imaginat de multe ori cum ar fi fost să mă nasc în București, să am părinții și prietenii din copilărie aproape, cît de mult ar fi schimbat asta semnificația Crăciunului, pentru mine, dacă ar fi fost mai degrabă despre odihnă și liniște decît despre așteptat în frig, bagaje grele și treburi multe de rezolvat și la plecare, și la revenire în Capitală.

Știam de cîteva luni că voi coordona Dosarul de Crăciun al Dilemei vechi și m-am gîndit de atunci să le propun colaboratorilor mei o temă cu mai puțină beteală. M-am întrebat ce e în spatele ornamentelor alese în „culoarea sărbătorilor din acest an”. Cît s-a mai păstrat din semnificația religioasă a Crăciunului și cît a devenit obligație și paradă. Cît de plăcută e, cu adevărat, atmosfera din „sînul familiei” și cum îl sărbătorim pe „împreună”, cînd „împreună” nu mai e o posibilitate. Dacă a face cadouri este unul dintre limbajele iubirii, pentru unii, sau doar o corvoadă care le aglomerează programul. Dacă ne simțim din nou copilul senin de altădată, înainte să dea piept cu ceea ce numim, generic, „viață”, sau e unul dintre momentele în care depresia abia așteaptă să ne arate cît de bine și-a ascuțit caninii.

„Cel mai mare dar pe care ni-l putem face unii altora e să ne lăsăm să fim noi înșine”, scrie cineva în acest Dosar, cu mențiunea că asta poate însemna lucruri diferite pentru fiecare. Și să-i lăsăm și pe ceilalți să fie așa cum vor, aș adăuga, fără teamă de gura lumii, căreia oricum nu-i pasă cu adevărat (și e ocupată cu alergatul după cadouri și beteală). Dar, din cînd în cînd, în perioade cum sînt sărbătorile, am putea să citim dincolo de imaginile în alb și roșu de pe rețelele sociale, cu coloană sonoră „de sezon”, și să ne întrebăm cum se simt acei oameni în realitate. Dacă acest montagne russe care e Crăciunul îi duce spre vîrful pantei sau îi coboară amețitor. Dacă n-au sărit cumva din el.

(Versurile din titlu aparțin piesei „River“, compusă de Joni Mitchell în 1971, unul dintre cele mai ascultate cîntece de sărbători, fără să fie, de fapt, despre Crăciun.)