Tinerețea are coloană sonoră
„Privind în urmă acum, o grămadă de ani mai tîrziu, realizez că perioada petrecută în armată a fost cea mai fericită din viața mea. Dumnezeu știe, nu pentru că mi-ar fi plăcut armata și mai mult ca sigur că nu era nimic atrăgător la un război! Mi-a plăcut însă acel timp din cel mai egoist motiv dintre toate: pentru că eram tînăr. Toți eram. [...] Nu-i agream cu adevărat pe toți băieții atunci, dar astăzi îl iubesc pe fiecare în parte. Viața e ciudată.” Soldatul Eugene Morris Jerome are această revelație în finalul filmului Biloxi Blues, regizat în 1988 de Mike Nichols, cu un scenariu scris chiar de dramaturgul Neil Simon, după piesa sa cu același titlu. Protagonistul rememorează perioada deloc ușoară a serviciului militar efectuat în Biloxi, Mississippi. Vîrsta tînără de demult are capacitatea uluitoare de a filtra amintirile negative, de a îndulci trăsăturile celor cu care nu ne-am înțeles și de a mai descărca din povara situațiilor greu de dus. Poveștile „de altădată” devin astfel, aproape întotdeauna, fericite.
Studiile efectuate, de-a lungul anilor, de principalele aplicații prin care se ascultă muzică online au ajuns la aceeași concluzie: după 30 de ani aproape că încetăm să mai căutăm ritmuri noi, la modă. Vîrsta marilor descoperiri muzicale este undeva pe la 24 de ani. La maturitate, gusturile stagnează, oamenii preferă să se întoarcă la piesele celebre în tinerețea lor sau să rămînă în nișe mai puțin prezente în topuri.
Cercetările nu detaliază motivațiile psihologice ale acestui fenomen de „înghețare a gustului muzical”, așa cum îl numesc specialiștii. O posibilă explicație ne duce la Proust: „O oră nu este doar o oră, ea este un vas plin de parfumuri, de tonalități, de proiecții şi de atmosferă”. Fiecare melodie poate fi o madlenă sonoră, un amestec de sentimente și amintiri, cel mai rapid mijloc de a călători în timp. În toate momentele din trecutul nostru în care ne întoarcem prin muzică eram, precum Eugene Jerome, mai tineri. Iar asta ne face să le prețuim mai mult, să eliminăm detaliile lor mai puțin reușite și să mai umblăm un pic la contrastul culorilor.
Acum cîțiva ani, în preajma sărbătorilor de iarnă, ascultam „Please Come Home for Christmas“, în varianta Bon Jovi, cea mai cunoscută piesă de Crăciun din timpul adolescenței mele. Una dintre mai tinerele mele prietene de atunci m-a rugat să o opresc, afirmînd că e „o melodie de tăiat venele” și că o întristează să audă așa ceva. N-am încercat să găsesc o alta care să-i fie pe plac, eram mult prea contrariată. Mi se pare în continuare că e o piesă minunată, cu poveste, care-mi amintește de iernile din vremuri mai puțin tehnologizate și, prin urmare, mai senine, de vechii mei colegi de liceu, de vizitele la bunicii care nu mai sînt și de ciocolata de casă făcută după o rețetă ungurească. Atitudinea fetei m-a atins atît de tare nu pentru că ar fi fost o părere diferită de a mea legată de o melodie, ci pentru că a lovit cumva în semnificația ei pentru mine, în trecutul meu, în acele amintiri în care voi fi mereu revoltător de tînără. Confirm, se pare, rezultatele studiului: gustul meu muzical este „înghețat” într-o perioadă la care revin adesea, în timp ce primele locuri din topurile de acum îmi sînt complet străine. Mai mult, păstrez o cutie cu înregistrările de la radio făcute de mine în liceu și în facultate, alături de un casetofon funcțional și le mai ascult cînd îmi vizitez părinții. Fiecare piesă mă duce într-o altă etapă. Sînt, pe rînd, cu cortul în Padiș, la balul de la final de liceu, în tabără la Costinești sau la prima întîlnire cu un băiat cunoscut online. Coloana sonoră a acestor momente din viața mea este, pentru mine, cea mai premiată din toate timpurile.
Sînt părți de suflet în legătură cu care vom fi mereu subiectivi. Probabil așa se explică și succesul seriei Home Alone / Singur acasă, redifuzată în fiecare an. Știm, cadru cu cadru și replică după replică, ce se petrece. Văzînd însă filmul din nou, de la cap la coadă, ne rupem de prezent, cam cît să facem o călătorie în epoci mai tinere, cînd l-am urmărit prima dată. Încercăm să ne cooptăm copiii în activitatea asta și lipsa lor de implicare ne întristează. Cumva, am ajuns acei oameni între două vîrste care ascultă muzică învechită și rîd la filme fără nici un fel de efecte speciale.
„Please Come Home for Christmas“ nu era piesa trupei Bon Jovi, așa cum am crezut o vreme noi, liceenii, în timpurile fără Internet de la începutul anilor ’90. Am avut surpriza ca mama, care avea atunci vîrsta mea de acum, să-mi spună că o recunoaște de undeva. Ce-și amintea ea era varianta cîntată de Eagles, poate cea mai populară, lansată cu un an înainte să mă nasc eu. Mergînd cu povestea și mai departe, acest cîntec de Crăciun a fost compus de interpretul de blues Charles Brown în 1960. Uneori, tinerețea poate avea aceeași coloană sonoră, chiar dacă se petrece în vremuri diferite. Alături de tonalități, ea vine cu parfumuri, cu proiecții și atmosferă, așa cum credea Proust. Oricare dintre ele ajunge să fie, în timp, o madlenă perfectă.
