Am cîntat Go West la Moscova
Prima persoană vorbitoare de engleză pe care am întîlnit-o în excursia mea la Moscova, acum zece ani, a fost plasatoarea de la Teatrul Bolșoi. Cînd spectacolul de balet Giselle era gata să înceapă, mi-a spus că este un loc liber în rîndul doi pe care îl pot ocupa, dacă doresc. M-am mutat, înainte să termine propoziția, din zona în care aveam eu bilet (undeva la a patra categorie, ca preț) și am încremenit pe noul meu loc, atît de aproape de scenă încît simțeam în capul pieptului forța și fragilitatea balerinilor. La ieșire, m-a oprit o fată blondă, subțire, deloc înaltă, care m-a rugat să-i fac niște fotografii. Într-o engleză aproximativă, mi-a zis că este din Ucraina, în vizită, ca și mine, că a studiat baletul din copilărie și că visează să danseze toată viața. Nu-mi amintesc cum o chema și nu am ținut legătura, nu aveam nici smartphone la vremea respectivă, dar încă mai am pozele pe care mi le-a făcut în holul teatrului, în timp ce-mi arăta poziții de balet.
Venisem la Moscova să-l vizitez pe vărul meu, care lucra acolo în acea vreme, să-mi împlinesc visul de a vedea un spectacol de balet la Bolșoi (teatrul fusese în renovare mulți ani și tocmai se redeschisese) și să ajung la Afisha Picnic, un mare festival cu concerte în aer liber cum, pînă la acea dată, la noi nu exista. Capete de afiș, în vara lui 2012, erau Pet Shop Boys, Mika și Lauryn Hill.
Afisha era un eveniment de o zi, ținut în fiecare vară, la zeci de stații de metrou depărtare de centru, cu rock alternativ, indie, pop, pe mai multe scene amplasate pe malul rîului Moscova. Era, practic, un întreg oraș construit acolo, cu alei, bancomate, terase cu mîncare și diverse distracții. Pet Shop Boys erau cel mai important nume și foarte iubiți de ruși. Publicul a cîntat și a dansat cu ei, mii de voci tinere scandau Go West, tineri despre care vărul meu îmi spunea că, spre stupoarea lui, în mare parte, îl susțin pe Putin. Vedeau în el conducătorul care-i poate aduce Rusiei „gloria de altădată“, orice ar fi înțeles ei prin asta.
Moscova a fost, pentru mine, locul contrastelor. Mi se părea, cumva, că m-am întors în România din primii ani de după Revoluție, cînd femeile purtau toate zorzoanele pe care și le puteau cumpăra, în sfîrșit. Strada arăta ca o discotecă, mai lipsea globul de oglinzi, și numai turistele nu aveau tocuri înalte și subțiri. Am pierdut o grămadă de timp rătăcindu-mă la metrou, pentru că aceeași stație putea avea ieșiri cu nume diferite, la mare depărtare una de alta. M-a trezit noaptea zgomotul copitelor care treceau tacticoase pe sub fereastră, în plin centrul Moscovei. Era poliția călare. Am luat taxiuri nemarcate – „rechini“, cum li se spunea –, care semănau toate cu celebra „Volga neagră“, fără aparat de taxat, fără să știu boabă de rusă sau cît costă cursa, pînă la final. Am mîncat sandviciuri cu somon, care era foarte ieftin la ei, în fiecare zi. De fapt, am mîncat atunci somon cît pentru o viață. Am stat la o coadă uriașă să-l văd pe Lenin perfect îmbălsămat, în mausoleul lui din Piața Roșie. Am ajuns în parcul Gorki pe jos, pe lîngă rîul Moscova, exact ca-n cîntecul Wind of Change. Am căutat atmosfera lui Bulgakov la pas, prin iazurile Patriarhului. Mi-am propus să fotografiez toate cele „șapte surori“ ale lui Stalin, clădirile-reper ale Moscovei, un fel de Casa Presei de la noi, dar de zece ori mai mari. Cam tot ce faci cînd ești încă foarte tînăr, ți se pare că poți ajunge pe jos oriunde și o altă lume cu o altă limbă nu reprezintă un obstacol.
Printre locurile mele preferate a fost Casa Fotografiei, acum muzeu de artă multimedia. Am descoperit-o pe Viktoria Sorochinski, o fotografă de vîrsta mea născută la Mariupol, în Ucraina, formată în Israel, SUA și Canada. Anna & Eve, seria de fotografii mamă-fiică pentru care a și obținut în 2012 premiul internațional Lucie „Descoperirea anului“, era un amestec de fantezie, realitate și mister, un basm fără vîrstă care se desfășura de la o imagine la alta, la fel ca ghemul roșu pe care fata îl ține într-una dintre fotografii, în timp ce mama ei îi împletește capătul în păr. După întoarcerea în țară, am schimbat cîteva vorbe cu Viktoria pe Facebook și am continuat să o urmăresc pînă astăzi. Stabilită acum la Berlin, a reacționat imediat după izbucnirea războiului, părinții ei fiind la acea dată în Kiev, organizînd expoziții caritabile în întreaga lume și donînd banii Ucrainei. De altfel, între proiectele ei fotografice se află și Lands of No-Return, prin care a documentat cele mai vechi sate ucrainene și viața locuitorilor în vîrstă, rămași în ele.
A trecut de la vizita mea în Moscova mai bine de un deceniu. Mi-am schimbat locul de muncă, cîțiva oameni din suflet și o mare parte dintre obiceiuri. Cu o pandemie și un război în desfășurare, plecarea în Rusia mi se pare acum, la vîrsta de mijloc, ca o poveste în care apar o Volga și un motan, ambii negri. Nu m-am mai întors, deși vărul meu m-a sfătuit să prind și o iarnă rusească, adevărată, dacă nu pentru peisaj, măcar pentru spectacolul femeilor cu tocuri înalte, care își țin perfect echilibrul pe gheață.
Cînd îmi amintesc de Moscova nu mă mai gîndesc aproape deloc la cele șapte surori, la coada de la mausoleul lui Lenin, unde în spatele meu era un băiat venit tocmai din Munții Ural, cu un bagaj uriaș, nici la sandviciurile cu somon mîncate la ieșirile de metrou care mă scoteau mereu în altă parte. În ultima vreme, îmi tot fuge gîndul la fata deloc înaltă din Ucraina, care m-a oprit zîmbind pe holul Teatrului Bolșoi și mi-a făcut poze în timp ce imitam balerinele. Sper că va dansa toată viața, așa cum a visat.
