Domesticirea anxietății
Într-unul dintre discursurile sale, scriitorul american Simon Sinek încearcă să facă o paralelă între anxietate și nerăbdare. Povestește cum, la Jocurile Olimpice de la Londra, a observat că reporterii îi întreabă pe sportivii de performanță același lucru, înainte de start: „Sînteți tensionat?”, iar răspunsul e neschimbat: „Nu, sînt nerăbdător”. Se pare că acești competitori învățaseră să schimbe semnificația semnalelor pe care le dădea corpul, să le interpreteze ca pe ceva diferit. Dacă stăm să ne gîndim, atît anxietatea, cît și nerăbdarea au aceleași manifestări fiziologice: crește pulsul, se accelerează respirația, palmele transpiră, te gîndești insistent la ce ar putea urma. Pentru atleți era util să se raporteze la toate ca fiind dovezi ale nerăbdării, ale exaltării, nu ale agitației sau nervozității. Chiar dacă nu sîntem cu toții atleți antrenați pentru Olimpiadă, Sinek e de părere că putem exersa un mod diferit de a ne raporta la probleme, pentru a mai reduce din anxietate. Dacă schimbăm felul în care spunem povestea, ne-am putea transforma, măcar ocazional, și starea de spirit.
Într-un interviu realizat de Andreea Roșca pentru podcast-ul The Vast & The Curious, profesorul și psihologul Andrei Miu, de la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca, vorbește despre felul în care anxietatea poate fi interpretată fie ca fiind un semnal de amenințare, fie ca unul de mobilizare. Dacă alegem să credem că această emoție ne arată că ne-am pregătit pentru o anumită încercare, nu că ne așteaptă ceva înspăimîntător, vom avea performanțe mai bune. Emoțiile, pozitive sau negative, sînt un rezultat al felului în care interpretăm o situație. Le putem amplifica pe cele care servesc scopurilor noastre.
Comunismul ne-a determinat să trăim într-o cultură a negării și a ascunderii emoțiilor. Să fii tare este ceva ce ți se impunea de mic, indiferent de sex. Nu facem crize de furie, mai ales în public, e semn de proastă creștere. Nu ne declarăm sentimentele cuiva care ar putea să nu răspundă la fel, e semn de slăbiciune. Nu cerem și nu așteptăm nimic de la ceilalți, e semn că nu sîntem capabili să ne descurcăm. În orice situație doborîtoare ți se spunea: „Mobilizează-te și ieși din asta!”. Generațiile vechi sînt imposibil de schimbat, în continuare consideră că au procedat corect. Și-au „pregătit” copiii pentru vremuri care nu mai există. De fapt, care nu au venit niciodată.
Emoțiile rămîn acolo, băgate în seamă sau ignorate. Unele ne bucură, ne dau o stare agreabilă, altele ne fac atenți, prudenți. Ne ajută sau ne încurcă. În situații de incertitudine, e de părere Andrei Miu, ele sînt cele care ne dau o direcție. Să vrei să separi emoția de rațiune este un lucru imposibil de obținut, pentru că emoțiile se bazează și ele pe gîndire, pe felul în care ne raportăm la o situație. Tocmai de aceea, între strategiile de reglare emoțională pe care le propune este și aceea de reinterpretare a problemei respective printr-un proces de evaluare cognitivă. Schimbînd interpretarea, schimbăm și emoția.
Reducerea la tăcere a emoțiilor se întîmplă, de cele mai multe ori, pentru că ne temem de ele. Nu facem față tristeții cauzate de o despărțire și atunci găsim rapid o relație înlocuitoare. Nu suportăm să fim prea mult singuri, cu noi înșine, și atunci ne umplem orarul de activități și casa de prieteni. Aprecierea altora ne vindecă temporar de „sindromul impostorului” și atunci ne sacrificăm timpul, energia și resursele doar pentru a o obține și păstra.
Emoțiile există pentru a ne arăta ceva. Ne dau un semn despre cît de importantă a fost sau este o situație, o persoană, o activitate pentru noi. Oamenii tind să fie pragmatici și să spună că suferința din amor ține de o epocă a romantismului ajunsă de multă vreme la amurg, dar poate fi privită și ca o expresie a intensității unor sentimente care au existat, iar asta cumva o normalizează. Cît despre sfatul dat de Simon Sinek, nu cred că noi, cei care nu sîntem atleți de performanță, vom putea exclama prea curînd, într-un avion care trece prin turbulențe: „Ce palpitant! Sînt nerăbdător să văd ce urmează!”. Dar putem interpreta toate semnalele corpului care încearcă să ne spună „abort mission” la orice e nou ca pe o tentativă de a ne proteja, de a ne face vigilenți. Și, uneori, nu tupeul nemăsurat, ci atenția la detalii a salvat lumea. Sau, dacă nu lumea, măcar ceva.
