Povestea merge mai departe
Despre trupa Vama Veche am aflat pentru prima dată în 1999 de la un prieten din București, eu fiind studentă în Cluj-Napoca la vremea respectivă, care mi-a spus că trebuie să ascult de îndată piesa cu același titlu – „e deosebită, n-am mai auzit așa ceva la noi, o să te lovească un dor cumplit de mare”. Să faci rost de o melodie era mai greu în acei ani decît ne putem imagina acum, cînd avem Internetul în buzunar. Am ajuns pînă și la căminele din Observator, unde foștii mei colegi de liceu, studenți la Politehnică, au reușit pînă la urmă să îmi descarce piesa pe patru dischete, numai că una dintre ele nu mergea și n-am mai putut să o alipesc la loc niciodată. În cele din urmă am găsit și am cumpărat CD-urile Nu am chef azi și Vama Veche și le-am ascultat pînă le-au învățat pe de rost toți vecinii mei din cartierul Gheorgheni. Cînd am aflat că trupa va concerta la Sala Sporturilor, un an mai tîrziu, am simțit la fel ca orice fan adevărat: că viața poate fi minunată.
Îmi amintesc și acum, după mai bine de douăzeci de ani, cu ce eram îmbrăcată, cum am traversat parcul mare, unde are loc acum Untold-ul, cum am așteptat să ascult și să cînt fiecare melodie atît de cunoscută și cum nu mai văzusem atîția clujeni la un loc nicicînd. „Vama Veche“ a fost ultima piesă din concert și, vreme de cinci minute și jumătate, am fost fericită cum numai la 20 de ani, cînd timpul încă nu te-a ajuns din urmă cu bilanțul în mînă, poți fi.
Unul dintre motivele pentru care am dorit să mă mut în București au fost concertele. Pe atunci, evenimentele de amploare ținute în provincie erau extrem de rare. Totul pulsa aici, în Capitală. Am încercat, de-a lungul anilor, să nu ratez nimic din ce mă interesa. În iulie 2007, am avut privilegiul să-l văd pe Mick Jagger cîntînd „Start Me Up“ la cîțiva metri distanță de mine, pe Stadionul „Lia Manoliu“, cu puțin timp înainte de închiderea și demolarea acestuia. Era prima dată cînd cei de la The Rolling Stones veneau în România, dar concertul a sfîrșit prin a fi intens criticat pentru accesul greoi și lipsa apei de băut, într-o lună caniculară. Tot ce-mi amintesc eu este că m-am bucurat de muzică. În primăvara lui 2010, am fost la AC/DC în Piața Constituției. A doua zi trebuia să mă trezesc la ora 4, să plec în Deltă împreună cu un ONG, iar bagajul meu nu era încă făcut. Peste două luni, îi vedeam și pe cei de la Aerosmith la Zone Arena, cu Reamonn în deschidere. Apoi am inaugurat Arena Națională cu Depeche Mode, un concert de colecție, în mai 2013. Doi ani mai tîrziu, alături de fanii Take That de altădată, am cîntat cu Robbie Williams în față la Casa Poporului și, pentru că știe să facă spectacol, l-am mai aplaudat o dată după încă patru ani, la Untold. În 2017, abia i-am așteptat pe cei de la Kings of Leon, am filmat pînă n-am mai avut baterie la telefon și am găsit cu greu un taxi să ajung acasă cît de repede s-a putut. Nu de alta, dar trebuia neapărat să trimit pînă a doua zi niște invitații pentru emisiunea politică la care lucram și am aflat despre asta abia cînd eram deja pe drum spre concert.
În 2019, deja mă săturasem să trimit invitații oamenilor politici, după concerte, și nu mai eram angajată nicăieri. Noroc că îmi cumpărasem în avans bilete la Bon Jovi, la Ed Sheeran și la Untold și decisesem să încep cu adevărat căutarea unui alt loc de muncă abia după ce voi fi savurat pe deplin aceste concerte. Trupa Bon Jovi o ratasem în 2011, cînd a susținut un spectacol memorabil, iar eu eram plecată din țară. Pe vreme aceea sufeream de „the fear of missing out” mai ceva decît acum, la vîrsta de mijloc, și m-am supărat rău că n-am putut potrivi altfel lucrurile. Să zicem că în 2019 nici eu, nici Jon n-am mai fost aceiași.
De Ed Sheeran îmi amintesc ca de ultimul eveniment mare din București de dinainte de pandemie. Am mai găsit loc doar pe scaun, lucru pe care încerc să îl evit întotdeauna. Mi se pare că dacă nu stai cu orele pe gazon, în picioare, alături de ceilalți fani, cît mai aproape de scenă, ratezi tot farmecul cîntatului live. Este și rațiunea pentru care prefer, de multe ori, să merg singură la concerte – nu pot supune pe nimeni la așa ceva, dacă nu simte la fel. Pentru Armin van Buuren, care de obicei mixează de la miezul nopții și care este și motivul pentru care am fost atîția ani la Untold, e indicat să-ți ocupi locul pe stadion, în față, pe la 10 seara. În 2019, concertul lui a ținut șapte ore și jumătate și doar ploaia ne-a oprit să stabilim un record la Cluj-Napoca.
Și în noaptea de după concertul lui Ed Sheeran a plouat torențial, iar eu am reușit să scriu în sfîrșit un articol pentru Dilema veche, la care eram atunci doar colaborator, despre jurnalismul de televiziune, pomenind pentru prima dată și de plecarea mea din TVR. „Iluzia libertății“ se numea el și, așa cum meseria de jurnalist te face, într-un fel, să crezi că ești lipsit de constrîngeri și că îți poți aranja viața cum dorești, mersul la concerte vine pentru mine cu „iluzia tinereții”, muzica e ancora mea în vremurile cînd călătoria nu se desfășoară conform planului, teleportarea instantanee în anii în care timpul încă nu mă ajunsese din urmă, necruțător, cu tabela de bilanț în mînă. Unul dintre concurenții de la Vocea României a recunoscut recent că a ales echipa lui Tudor Chirilă datorită unei muzici care „l-a crescut cu fiecare vers”. Și eu cred în continuare că „Vama Veche“ e o melodie cum nu mai e alta la noi, dar poate și pentru că e singura care, pentru cinci minute și jumătate, mă face să am iar 20 de ani.
Pentru luna iulie am deja bilet la Depeche Mode, tot la Arena Națională, cumpărat în primele zile în care s-au pus în vînzare – evident, pe gazon. 2023 nu sună rău deloc.
