Cinteza de Galápagos
Mulți ani am făcut drumul de la București pînă în orașul meu natal cu trenul. Întîrzia mereu, mai ales pe porțiunea dintre Sighișoara și Mediaș, și ajunsesem să petrec în el peste zece ore. Nu știu dacă era vîrsta, obișnuința sau ideea că nu exista alternativă, dar, într-o vreme fără laptop și smartphone, doar cu reviste și cărți, lungimea drumului nu prea conta.
Anul acesta am fost de cîteva ori la Sinaia, ultima dată în week-end-ul trecut. Trenul ajunge în mai puțin de o oră și jumătate. Poate e vîrsta, ora neprietenoasă de trezire sau oboseala pregătirii amănunțite, dar mereu adorm cînd ajung pe locul meu. La plecare, în Gara de Nord, unde trenul a tras la peron în ultimul moment, aproape că nu am reușit să urc la timp în vagonul în care aveam bilet. Ușa era blocată de o cutie de carton uriașă, pe care o femeie mică de statură se chinuia să o coboare din tren. Au ajutat-o ceilalți călători și, cînd au depus-o pe peron, am văzut și eu ce era adus cu trenul de la Craiova: un set complet de WC.
Călătoriile de unul singur te fac să fii mai atent la ce e în jur, la oameni și la discuțiile lor. La natura mereu în schimbare și la culorile ei. Obișnuiam să ascult muzică, dar odată mi-am uitat căștile acasă și am observat că lumea are mai multe tonalități așa. Frînturile de dialog pe care le-am reținut reprezintă radiografia unei zile de vineri în Sinaia, cînd toamna încă mai păcălește că ar fi vară indiană.
„Astea sînt problemele noastre cînd ieșim cu băiatul, crede că îl deoache cineva, se apucă de plîns și maică-sa trebuie să îi zică Tatăl nostru. Noroc că nu-l prea scoatem din casă. În casă nu se deoache.”
„Și cum a intrat în restaurant și a văzut-o pe fata aia, s-a îndrăgostit de ea pe loc, fulgerător!”
„Dacă vrei să-ți cumpărăm mașinuța asta, te duci cu cutia și i-o arăți lu’ maică-ta.”
„Mi se pare absurd să stau la coadă să vizitez ceva în România, să stea turiștii. În alte țări stau.”
„Păi, și acum ce să fac, să o sun eu, să-mi cer iertare, să-mi pun cenușă-n cap? O sun.”
„Dacă intrați cuminți și vă așezați la masă fără gălăgie, vă dau telefoanele.”
„Știi că Arșinel făcea reclamă la o farmacie? Păi, și a murit, cu toată reclama. Ce consumă Iliescu mă interesează pe mine.”
Drumul de la Castelul Pelișor la Stîncile Franz Josef, pe Poteca Regală și cu o ușoară rătăcire pe la Cabana Vulpărie, a fost o urcare lină de aproape o oră, timp în care de coloana sonoră s-au ocupat doar frunzele. Cît am fost mai tînără, n-aș fi mers în ruptul capului pe un traseu singură, m-am alipit mereu unor grupuri mai mult sau mai puțin potrivite numai pentru a avea companie pe munte. La fel, nu concepeam să ies în oraș și să mănînc fără să mai fie cineva, făceam asta doar în străinătate, era unul dintre motivele pentru care îmi plăcea atît de mult să plec. Nu știu dacă e vîrsta mea motivul sau o mică schimbare de mentalitate în România, dar lucrurile nu mai stau așa. Și, din cînd în cînd, printre ieșiri cu persoanele potrivite, simt nevoia să fac asta doar eu. E drept că, în ultimii ani, tot mai des.
Prezența în mijlocul naturii cu desăvîrșire pustii mi-a amintit de povestea cintezei de Galápagos, citită des în copilărie, dintr-o carte de Ștefan Zaides, pe care am avut bucuria să o regăsesc recent într-un anticariat. Cinteza lui Darwin, cum mai este ea cunoscută, pentru a se putea hrăni cu insecte și larve la care nu ajunge cu ușurință, din pricina ciocului scurt, se folosește de un instrument. Fie că este vorba de o crenguță, un spin sau un ac de cactus, cinteza le testează cu atenție, le scurtează la nevoie și alege ce se potrivește pentru a scotoci în scoarța copacilor. Găsește mijloace ingenioase pentru supraviețuire, fără să se compare cu ce e în jur – cu ciocănitoarea, de exemplu, care are un cioc mai lung și mai puternic decît al ei. Pentru natură, este doar o chestiune de rezistență. Omul ar fi de dorit să facă mai mult decît o pasăre de nici 30 de grame și nu doar să supraviețuiască – să se ridice, cumva, deasupra problemelor depășite. Să fie rezilient, altfel spus.
La întoarcerea spre București am luat același tren cu care altădată mergeam în Ardeal, dar în sens invers. Nu am mai asistat la manevrarea unei cutii de carton uriașe, dar m-am intersectat cu două clase de școală primară, aflate în excursie, în prag de vacanță, care acum reveneau acasă. Au urcat, la fel ca mine, în alt vagon și, pînă să străbată trenul și să se așeze unde trebuia, ținîndu-mă pe loc ca să poată trece, aproape am ajuns la Cîmpina. Timp suficient totuși ca să adorm liniștită, știind că trenul rămîne în București. Asta pentru că, pe drumul înspre munte, m-a trezit vecina de scaun la Sinaia, altfel probabil că visam pînă la capătul liniei. Era o doamnă în vîrstă, care cînd am coborît mi-a aranjat gulerul la haină și mi-a dat o bomboană de ciocolată, „pentru un pic de energie”.
