Cu și fără ipocrizie
Persoană care se arată altfel de cum este. Om prefăcut, fățarnic, duplicitar, fals. Așa definesc dicționarele cuvîntul „ipocrit”, tema Dosarului de față. Dar cum se manifestă ipocrizia în societate, în relațiile personale ori profesionale? Este duplicitatea o mască ce se lipește de chip și se scoate doar la nevoie, ajunge ea să fie uneori impusă, un mod de supraviețuire? Ce intră în sfera ipocriziei și ce atitudini au sfîrșit prin a fi unanim acceptate social?
Citesc în Cine sînt eu? Autenticitatea și limitele sale morale (Ratio et Revelatio, 2022), cartea semnată de Daniel Nica, colaborator al acestui Dosar, despre diferența dintre ipocrizie și lipsă de autenticitate. În timp ce ipocritul încearcă să pară ceea ce nu este, avînd o conduită alunecoasă, purtînd în mod deliberat o mască înşelătoare, inautenticul nu reuşeşte să fie ceea ce este (sau ar putea fi) și se agață aproape involuntar de o mască socială, cu care ajunge să se confunde. Ipocritul are două feţe şi este mereu conştient de propria sa dedublare, ba chiar își dă uneori în vileag adevărata natură. Inautenticul nu este conştient decît de chipul său exterior, fiind străin de cel lăuntric.
Un divorț dintre trăiri lăuntrice și acte exterioare. O paradă a virtuții, ca moralitate ostentativă. Să întorci spatele, cînd poți întoarce obrazul. Simularea apatică a conduitei juste. Neconcordanța dintre cuvînt și faptă. Exploatarea perfidă a bunei-credințe. O rezultantă a lașității omenești. Sînt definiții și fațete ale ipocriziei, acest viciu al celor mai abili social – ipocritul, un dandy al relațiilor interpersonale, este într-o continuă și nesătulă campanie de cucerire a unui public, furnizînd orice comportament ar fi necesar pentru atragerea unui capital de imagine.
Există și situații în care ipocrizia îmbracă forme benigne. În care este, dacă nu dezirabilă moral, cel puțin permisibilă, dat fiind că are un rol în menținerea conviețuirii pașnice și a ordinii sociale. Fără o mică doză de politețe autoimpusă, de respectare a convențiilor, de atenție (chiar dacă inautentică) la nevoile celuilalt, pe care încerci să nu-l rănești, să nu-l deranjezi, sperînd într-o reciprocitate a bunăvoinței, viața în comun ar fi insuportabilă. În fond, cei care se revoltă împotriva marii ipocrizii sociale o fac, cel mai adesea, în numele protejării micilor lor ipocrizii personale.
