Bon voyage!
Îmi vine greu să-mi amintesc de vacanțele fără smartphone și Internet nelimitat. Aproape am uitat cum era să nu poți face și trimite fotografii la fiecare pas sau să ai hărți pe hîrtie, pe care le roteai în toate părțile. Să nu ai cum verifica unde se mănîncă cel mai bine sau care este orarul muzeelor. Dar, în toată adolescența mea și în cea mai mare parte a vieții de adult, aceea a fost normalitatea.
Prima excursie organizată în amănunt a fost una la Viena, acum 15 ani, cu bilete de avion cumpărate la o ofertă specială de Valentine’s Day, de care am beneficiat împreună cu o bună prietenă. Am pus la punct un plan de vizitare pe zile și zone, care cuprindea principalele muzee (plus cîteva inedite), parcuri, restaurante, timp pentru cumpărături și plimbări. Poze făceam cu primul meu aparat digital, găsit la mîna a doua, cu o memorie nu foarte generoasă, așa încît sortam și ștergeam din fotografii în fiecare seară. Probabil că vîrsta ne făcea să ne trezim la ora 7 dimineața și să nu simțim oboseala – cert este că, deși am mai avut și la alte plecări un plan minuțios pus la punct, nu am mai reușit niciodată să mă țin de el. Și, odată cu trecerea anilor, am ajuns să călătoresc des fără nici un obiectiv și să mă plimb la pas pe străzi, alegînd la fața locului ce mă atrăgea mai mult.
Același aparat foto l-am încărcat forțînd o priză londoneză să funcționeze după legile noastre și îndesînd pur și simplu în ea ștecărul meu. Vizita mea la Londra, la aniversarea de 30 de ani, n-a fost lipsită de peripeții – atunci mi-am făcut primul card care permitea plăți online, dar, pentru că cine m-a sfătuit cum să fac rezervare n-a considerat necesar să-mi spună că e nevoie să am și bani pe el, aceasta s-a pierdut în neant. Am luat, la fața locului, cea mai scumpă cazare de două nopți, de cînd călătoresc pînă azi: o cameră atît de mică încît intrai direct în pat și apoi, din el, săreai în cabina de duș. Există însă o vreme, mai lungă sau mai scurtă, în viața fiecăruia, cînd toate aceste amănunte trec la capitolul „aventuri” și nu atîrnă prea greu. Printre ele, și faptul că punctul final al vacanței mele era Isle of Wight, unde am ajuns cu ultimul feribot, după care am alergat la propriu, cu telefonul descărcat, dar, într-o mare de mașini care așteptau pe insulă, mi-am recunoscut rapid prietenul român pentru că era singurul care claxona.
În Paris am petrecut un revelion într-un an în care primăria a decis, din motive de austeritate, să pună în evidență „orașul luminilor” cu parcimonie, fără artificii sau decorațiuni în exces. Nu am putut vizita nici un muzeu important din pricina afluxului de turiști și mi-a fost mai frig ca oricînd. N-am mai revenit în capitala Franței niciodată pentru a-mi schimba impresiile, de regulă evit să merg de două ori în același loc – lumea e prea mare pentru repetiții. Greva personalului de pe aeroportul din Atena mi-a tăiat trei zile din concediu, iar recentul incendiu din Catania m-a făcut să-mi petrec ultima parte a sejurului căutînd soluții de întoarcere și schimbînd mijloace de transport. Lista de „neprevăzute” ar putea continua și sînt convinsă că nu are nimic special, așa sînt vacanțele pentru toată lumea.
Ce am constatat, cu vîrsta, este că cel mai dificil lucru rămîne găsirea partenerului de călătorie potrivit. Asta pentru că fiecare avem preferințele, tabieturile, rezistența noastră la schimbare. Unii aleg muzeele, alții plajele, unii adoră să meargă pe jos, alții vor să admire orașul stînd la o masă într-o cafenea, unii vor sporturi extreme, alții să prindă reducerile din magazinele de haine. Tinerețea te face mai dispus la compromisuri. Dacă mai ești și îndrăgostit, aproape că nu mai ai nevoie de avion ca să zbori, iar decorul pentru povestea ta nici nu e atît de important.
Acum cîteva decenii, visul era să poți face fotografii fără număr și să nu aștepți săptămîni pentru developarea lor. Prezentul te presează să pendulezi între dorința de a fi mereu conectat și speranța că vei reuși cumva să nu mai fii de găsit, ca să te poți relaxa total. Planifici, pregătești, faci rezervări, muncești în avans și apoi vine perioada în care „trebuie” să fii în stare să te bucuri de toate din plin. De cele mai multe ori, ajungi la destinație atît de obosit încît nici nu știi cum se duc primele zile. Nu mai vrei să te trezești cu noaptea-n cap ca să ai timp să bifezi cît mai multe din toate acele lucruri despre care cunoștințele ți-au spus că e obligatoriu să le experimentezi. În pozele de pe Facebook nu se văd nesomnul, cazările proaste, mîncarea scumpă și fără gust, pantofii care strîng. Depui un efort și alegi și tu un instantaneu care pare de concediu și intri în această joacă de-a viața virtuală, în care nimeni nu mai știe să funcționeze fără filtre sau like-uri.
Cele mai izbutite vacanțe au fost cele în care am plecat singură, fără să anunț pe nimeni sau să întreb ce e de văzut acolo, făcînd poze doar dacă simțeam nevoia și nu pentru a le afișa imediat, lăsînd drumul să mă ducă pe unde vrea și să se oprească atunci cînd oboseam. În timpul lor mi-am și dat seama, cu o oarecare voluptate, că pe nimeni nu interesează cu adevărat prezența ta pe rețelele sociale, fotografiile sau notele tale de călătorie. Am și eu, cedînd modei vremurilor, o colecție de magneți pe frigider, iar pe cei din aceste locuri neștiute de nimeni altcineva îi păstrez mereu pe linia de sus.
