Anul casei
Îmi caut o masă de călcat pe site-ul Ikea. Nu mai e în stoc de mai bine de trei săptămîni. Verific, periodic, dacă a revenit, ca și cînd de prezența ei ar depinde multe lucruri importante. Îmi imaginez o mulțime de oameni care fac același gest. Am un frigider nou. Cea mai lungă relație a mea cu un obiect casnic tocmai s-a încheiat. Whirlpool-ul matusalemic, cumpărat deja reforbișat, a plecat demn, dupa 21 de ani, spre o lume fără oameni și recipiente puse la răcit zi și noapte. Ar fi meritat niște ode, aproape că ne știam de-o viață. N-am putut decît să-i dau un loc binemeritat într-o proză. La urma urmelor, e bine și așa: cîte frigidere din lumea asta au parte de o viață aventuroasă?
Întîi a locuit în Militari. Acolo l-am cărat cu tata, care venise de la Tîrgu-Jiu, cu un prieten cu mașina, să mi-l cumpere, cadou de început de existență matură în București. În bucătăria unde se făcea un covor de gîndaci, cînd stingeai lumina, el a rămas demn și neclintit. A călătorit apoi în două grasoniere pe Făinari, pînă cînd ne-am așezat la casa noastră. Nu i-a trecut prin cap să se strice vreodată. I s-a ars un bec, în interior, cam ăsta a fost singurul deranj pe care mi l-a produs de cînd ne cunoșteam. Știa că nu-mi place să-l spăl. O rugam mereu pe mama să facă „oficiile” în locul meu. Mă gîndeam că sînt nerecunoscătoare. Că, dacă un obiect te slujește, poți să faci și tu atîta lucru pentru el. Cînd l-am văzut la ușă, gata să fie ridicat, părea un pitic gălbejit, care nu mai avea nici o șansă. Unul dintre domnii care veniseră să-mi aducă produsul nou m-a și întrebat: „Da' ce-a pățit? Că văd că mai are gheață”. De parcă ar fi fost un pet, nu cel mai banal frigider. Și omul avea dreptate. Ai mei mi-au urat să am parte de obiectul casnic nou și să-l folosesc cît l-am folosit pe celălalt. Ceea ce pare imposibil în lumea consumului excesiv, în care totul ai zice că are o durată limitată și cît mai scurtă de funcționare. Dar, mi-am făcut repede un calcul: dacă s-ar întîmpla așa, aș mai putea să achiziționez, probabil, încă un frigider în viața asta.
Mi-am mai comandat un stander de haine și o scăriță pe post de noptieră. Mă uit la hainele mele aranjate frumos pe umeraș și mă întreb cum o să fie toamna sau iarna? O să apuc să le port? Cărțile pe care le adun la capul patului au avut mereu un regim special. Citesc din ele cînd și cînd sau îmi propun, măcar. Nu aparțin nici unui raft din bibliotecă. Locuiesc într-un no man's land de dormitor, într-un teanc cu care, teoretic măcar, am o intimitate mai mare decît cu celelalte.
Am mai luat și o ladă mică de zestre, ca să-mi pun niște boxe și modemul de la cablu pe ea. Un „cufăraș”, cum l-a alintat curierul care l-a cărat. Nu e mare, „dar măcar e pictată”, mi-a zis un prieten. Mă întreb, uneori, seara, ce aș pune în ea dacă ar trebui să plec în altă parte. Ar intra atît de puține lucruri că, în loc să bag, ar tot trebui să tot scot.
Credit foto: Robert Petreanu
