Unde sînt sunetele de altădată?
Acum cîțiva ani, Andrei Manolescu mi-a povestit despre arhiva BBC, în care a descoperit că fiecare oraș are sunete ușor diferite, că le poți recunoaște – Londra, Paris, Barcelona. După claxoanele mașinilor, huruitul motoarelor și vuietul colectiv al oamenilor. M-am gîndit atunci la double deckers-urile britanice, la clipocitul apei pe canalele venețiene, la susurul limbii franceze și la rîsetele prietenoase din Lisabona. Acum, am scos capul pe fereastră și m-am întrebat: où sont les sons d'antan?
Cu atît de mulți oameni parcînd mașinile și rămînînd acasă, orașele din toată lumea au devenit mai tăcute. În primele zile ale stării de urgență, în frigul din martie, Bucureștiul mi s-a părut paralizat cu totul. În lipsa muzicii din căști, îmi mai rămăseseră doar anunțurile automate făcute în stațiile de metrou. La suprafață, la fiecare cîteva minute, sirenele înfiorătoare ale ambulanțelor. În supermarketurile altădată zgomotoase și pline de muzică, doar scîrțîitul roților de cărucioare. Nici un salut amabil cu casierii, nici un „Punguță doriți?”. Noaptea, poliția anunțînd la megafon să stăm în case. Șoapte și temeri.
Într-un articol din The Atlantic, o cercetătoare a măsurat nivelul decibelilor din Boston. Odată cu starea de urgență, poluarea fonică s-a redus în unele locuri chiar și cu 30 de decibeli. Pentru comparație, sunetul unei conversații normale e de 60-70 db, în vreme ce expunerea cronică la un nivel de 95 db, cum e cel al unui vagon de metrou trecînd prin stație, e suficientă pentru a provoca tulburări de auz. Studiile arată, de altfel, că poluarea fonică ne poate afecta sănătatea, contribuind la tulburări legate de stres, tensiune mare, insomnii și alte probleme. În Wuhan, oamenii au descoperit acum, cu surprindere, că pot auzi păsările din oraș. În Roma și în lume, trilurile zburătoarelor se aud dintr-odată mult mai clar.
În urmă cu trei ani, scriam despre sunetele Bucureștiului prin care, atunci, mă puteam plimba în lung și-n lat. Am încercat și acum un exercițiu similar. În cartierul meu, o lună și jumătate de la începutul izolării și ceva mai aproape de finalul ei, lucrurile s-au mai schimbat. După primele nopți, mesajele amenințătoare ale poliției au încetat. A apărut, în schimb, imnul. O singură dată doar, pentru că vecinii din blocul de vizavi au ripostat. La parter, un domn în vîrstă a deschis larg ferestrele și a scos casetofonul pe geam. O oră întreagă, a pus muzică folk pentru toată strada. Phoenix, Mircea Vintilă, Baniciu, Pittiș. „Sfîrșitul nu-i aici“. A dispărut huruitul macaralelor din apropiere, de la blocurile în construcție. La fel și claxoanele constante ale mașinilor. S-au rărit sirenele ambulanțelor, au mai dispărut panica și incertitudinile. Am pus și telefonul pe silent. Nu se aud însă nici chițăielile obișnuite ale grupurilor de copii. Nu mai bat mingea, nu se mai joacă în grădină sau pe alee.
De Paști, la vecinii de sus s-a adunat toată familia. Cîteva zile la rînd, am tras cu urechea la rîsetele și muzica de deasupra mea. Apoi, la ciondănelile și paharele sparte noaptea. Știu cînd pun rufele la spălat și cînd dau cu aspiratorul pe parchet. Le aud patul scîrțîind dimineața. Deocamdată, nici o bormașină.
Liniștea din nopțile cînd stau cu fereastra deschisă mi-a amintit că am cucuvele în cartier. Pisicile miorlăie și se aleargă în fiecare seară. Mierlele ajung și la etajul 7 dimineața. Dacă sînt foarte atentă, disting și ciocănitorile. La intervale regulate, clopotul bisericii. Dansez pe Nina Simone, Jonathan Bree și Balthazar. Lipsa contactului cu oamenii mă face mai atentă la sunete, mirosuri, lucruri noi din jur. Parfumuri, mirosuri înecăcioase de dezinfectant, aftershave, deodorant. Alcoolul din respirația bărbaților care trec pe lîngă mine. Parfumul de liliac și iasomie. Salcîmul de sub dormitorul meu foșnește și e aproape înflorit.
Ies să mă plimb prin cartier, să respir și să-mi golesc mintea. În fiecare primăvară mă reîndrăgostesc de orașul ăsta. Cartierul e plin de verdeață în perioada asta a anului și-mi amintește de perioada copilăriei. Rătăcesc în sus și-n jos printre case și blocuri, arunc cîte-o privire prin curțile oamenilor sau la plantele din scări întunecoase. Bate vîntul. E în continuare liniște și doar puțini oameni pe stradă. Mi se face liniște și-n cap. Tresar și mă panichez numai cînd trece cîte-o mașină de poliție pe lîngă mine să-și facă rondul.
Nu mi-e dor de cozile lungi de mașini de la bulevard, de claxoane și de fum. De aglomerația sufocantă din metrou. De oamenii vorbind nervoși la telefon și de țipetele de la cozile din supermarket. În Milano, primăria a anunțat deja un plan ambițios pentru reducerea traficului auto în oraș, încurajînd în schimb folosirea bicicletelor și mersul pe jos, pentru a-și proteja populația și a stăvili extinderea epidemiei. Nu știu dacă așa ceva se va întîmpla și-n București. Nu cred, dar pot să sper. Nu ne-ar strica încă niște luni de liniște.
Foto: Cristina Ștefan
