Căldură înnebunitoare
S-ar putea să nu cunoști cu adevărat un oraș pînă nu-i simți căldura înnebunitoare. Pînă nu îți topește creierul și sufletul și îți dizolvă picioarele. Sînt grade diferite de intimitate pe care le stabilim cu oamenii și cu locurile. Cînd aerul se rarefiază și picăturile de sudoare se amestecă cu asfaltul topit, cînd toți oamenii de pe stradă încep să semene și știi că și-ar dori să fie în cu totul altă parte decît aici, vara a pus stăpînire pe oraș.
Am citit prima dată Jurnalul lui Mihai Sebastian în adolescență. Partea lui politică m-a interesat mai tîrziu. Poveștile de dragoste și notațiile literare m-au fascinat atunci. Și, pentru că știam că o să vin la facultate în capitală, am ținut minte și însemnările despre vreme. Cea din ziua de duminică, 23 iulie, 1939, sună așa: „Într-un București pustiu, depopulat, oblonit, aprins, incendiat de flăcări albe, nevăzute – eu traduc, traduc, traduc... Azi-noapte, cu toate ușile și ferestrele date la perete, nu era în toată casa, poate în tot orașul, nici cea mai slabă suflare, nici cel mai depărtat foșnet. Totuși rezist. Mă simt chiar mai refăcut decît deunăzi – poate încurajat de gîndul plecării la sfîrșitul săptămînii.”
După 25 de ani de locuit aici, îl înțeleg bine pe Sebastian. Și ieri, cînd am umblat pe străzi ca un zombie, mi-am amintit de multe veri pe care le port cu mine, așa cum alții au pe corp tatuaje.
Pînă în studenție, nu simțisem cu adevărat canicula. În casa în care am crescut, în orașul meu de provincie, mereu rămînea o zonă umbroasă. Dar, de la etajul cinci al căminului Tranzit, unde am stat în facultate, lumea se topea ca o înghețată, și eu o dată cu ea. Învățam și nu mă puteam concentra. Uneori mi se părea că pereții camerei mele mici se vor prelinge și ei pînă dimineața. Cîteodată mă și întreb cum am reușit să îmi iau examenele. Ventilatorul minuscul, pe care îl aveam lîngă pat, devenea un țînțar neputincios, care bîzîia haotic. Somnul leșios, în care cădeam răpusă de căldură, nu semăna cu nici un altul. N-am fost în deșert, dar fata Morgana poate apărea oriunde.
Au fost momente în care mi-am promis că n-o să mai rămîn aici peste vară. Asta doar ca să uit pînă anul următor, cînd experimentam din nou legătura asta lipicioasă. Și mă minunez cum, în nemișcarea infinită a zilelor de iulie și de august, mai poate încă să fie viață.
Poate că în oraș, vara, nici nu trăiești, de fapt, ci levitezi. Te ascunzi de lumină și te baricadezi în casă. Te uiți la clădiri și visezi o răcoare pe care nici un pom și nici un parc n-o mai pot promite. Pui o pauză. Visezi că pleci în altă parte. Te uiți la aerul condiționat ca la ciobul de oglindă pe care îl văd personajele din Un veac de singurătate.
S-ar putea să începi să iubești cu adevărat un oraș după ce ai transpirat suficient de mult în el. După ce l-ai boscorodit în gînd pînă nu-ți mai pasă. După ce ți-ai promis că, atunci cînd o să devină suportabil, totul va fi altfel.
Credit foto: Robert Petreanu