Conflicte inutile
În mod paradoxal, actuala pandemie are și un cert efect benefic, acela de a ne reaminti (chiar dacă în mod brutal) chestiunile care contează cu adevărat: viața, umanitatea, solidaritatea, importanța înțelegerii dintre oameni în cuplu sau în familie, puterea naturii, neputințele omenești, valoarea științei și a specialiștilor, importanța regulilor și a profesiei bine făcute. Chiar și ideea de libertate își recapătă însemnătatea sub restricțiile actuale. În același timp, apar cu atît mai clar și în întreaga lor nimicnicie toate disputele artificiale din societate, conflictele sterile, interesele mărunte, intențiile meschine și josniciile.
Trebuie să recunosc că au început să mă cam obosească toate aceste lucruri. M-am săturat de exemplu, de așa-zișii atei care caută mereu pricină „fundamentaliștilor” credincioși, tot așa cum m-am săturat să-i aud întruna pe așa-zișii credincioși combătîndu-i pe progresiștii „fără nici un căpătîi”. Pe scurt, e vorba de taberele definite într-un număr recent din Dilema veche drept „sexo-marxiști” și „pupători de moaște”.
De asemenea, greu îi mai suport pe ecologiștii care, mai degrabă decît să planteze copaci sau să adune gunoaie, se bucură să găsească vinovați printre industriașii capitaliști, tot așa cum îi detest grozav pe cei care taie păduri, blindați cu tot felul de argumente economice relativizante.
Nu-mi plac activiștii care ne cer să renunțăm la tradiții sau valori ale trecutului pe motiv că n-ar mai corespunde standardelor (tîmpite) ale politicii corecte, după cum nu-mi plac nici cei care încearcă să scuze figuri și ideologii criminale, să le acopere vinovăția, pe motiv că întreaga civilizație actuală s-ar baza pe niște ipocrite idei stîngiste.
Îmi displac obsesiile feministe tot așa de mult pe cît dezaprob bădărăniile misogine.
Trebuie să recunosc că în aceste zile mă enervează atît portavocile necondiționate ale formulei „stați acasă”, cît și iresponsabilii care spun că dacă ți-e scris să mori de coronavirus, n-ai nici o posibilitate să te păzești. Mă scot din sărite „dezinfectatorii” maniaci, dar și cei care tușesc în piață fără mască și fără să pună mîna la gură.
Nu-mi plac disputele dintre aceste categorii de oameni și nici haitele de hater-i care se grupează pe rețelele de socializare, de o parte sau de alta. Nu-mi plac taberele formate exclusiv pe ideologii sau pe afinități colective nezdruncinabile. În general, cred că mulțimile care gîndesc (de fapt nu gîndesc) la unison, după anumite mode, pot fi periculoase. Mi se pare în neregulă cînd puterea sau ideile generale înclină foarte mult într-o singură direcție.
Nu-mi plac, cum spuneam, conflictele artificiale dintre extreme, căutarea de noduri în papură, generalizările, punerile laolaltă... Nu mă mai simt capabil să tolerez intoleranța. M-am plictisit de toate prostiile astea care consumă energia oamenilor degeaba. Nu înseamnă că aș fi gata să mă împac cu un „extremism de centru”, ca să citez ironica formulă folosită de un celebru fost membru al redacției Dilemei vechi. De fapt, nu m-ar încînta o gîndire inflexibilă care să se opună ideilor de stînga doar pentru că vin de la stînga sau ideilor de dreapta doar pentru că vin de la dreapta. Aș prefera acceptarea rezonabilului atît dinspre dreapta cît și dinspre stînga. Și m-ar bucura încetarea sau măcar reducerea disputelor inutile și artificiale, bazate pe ură, pe neînțelegerea celeilalte părți, pe lipsa de gîndire, pe spiritul gregar, și care se strînesc din te miri ce pretexte caraghioase. Să înceteze măcar acum, în preajma Paștelui.
