@hai-hui.ro

Pentru a înțelege menirea și rostul flâneur-ului în viața modernă, să ne aducem aminte că acesta nu trebuie confundat cu dandy-ul. Dacă acesta din urmă se preumblă în spațiul orașului pentru a fi văzut, flâneur-ul o face pentru a vedea; dacă dandy-ul este

Nu mai este vorba nici doar de „legile Justiției“, nici de trecerea taxelor de la angajator la angajat, nu mai este vorba nici măcar de îmbătrînita în rele corupție; România își face și ea intrarea în epoca iliberalismului!

Cu toții ne „țigănim“ cu autoritatea. „I-am păcălit pe ăștia“ – spunea taximetristul meu. De ce? Pentru că ăștia vor să-mi impună mie ce să fac, dar o să le dovedesc eu că nu sînt decît niște „fraieri“. „Ăștia“ sînt toți cei care exercită un soi sau altul de autoritate, lipsită însă de prestigiu sau chiar percepută ca ilegitimă și/sau îndepărtată și trecătoare. Aici intră, după caz și context, statul în general, partidele și oamenii politici, elitele, părinții sau UE.

Ați auzit dumneavoastră pe cineva care să vrea să se facă instalator? De ce? Pentru că „nu se mai cere“, a explicat Ecaterina Andronescu în 2009, cînd a închis învățămîntul profesional

Ducem o lipsă cronică de viziuni coerente și consecvente. Iar acestea țin mai mult de oameni decît de resurse. Să le luăm pe rînd.

Omul este animalul care spune povești. Iată una dintre cele mai frumoase – și mai profunde! – definiții pe care o știu.

Patrimoniul industrial este încă, pentru imensa majoritate a românilor, o contradicție în termeni: cum o să fie o fabrică un obiect de patrimoniu?

Copilul nu poate fi vinovat pentru simplul motiv că nu trebuie niciodată învinuit, cam așa ar putea fi rezumată noua moralitate a parenting-ului. Un soi de psihanaliză morală second hand ocupă deja biblioteci întregi de sfaturi pentru mame și tați, este interiorizată de tinerii părinți ca o biblie domestică și devine chiar comportament de control civic: să vină protecția copilului la vecini, că-și terorizează copilul, l-am auzit plîngînd de cîteva ori săptămîna asta!

Tradițiile nu au voie să devină un cult al trecutului, monopolizat de patrioții neo-„Cîntării României“.

„Trecerea la o economie de piață“ s-a redus, în foarte multe cazuri, la dezindustrializare, fără a fi urmată însă de o reindustrializare sau o rentabilizare pe măsură a unor noi ramuri economice.

Tot ce este perceput drept „elită“ va fi devalorizat resentimentar, tot ce este expert, simplu specialist în ceva, va fi înlăturat din funcţii, iar omul nepotrivit va fi promovat peste tot la locul nepotrivit.

Pentru mulți turiști europeni în Cuba, comunismul este un spectacol de neratat.  Cum se raportează, acum, cubanezii la comunism? Ambivalent… Antropologul britanic Martin Holbraad relatează, în acest sens, un monolog edificator al unei bătrîne pe o stradă a Havanei: „Cînd oamenii ăștia l-au dat jos pe Batista, eram cu ei – totul era atunci schimbare! Dar, Dumnezeule, cine ar fi crezut atunci că o să-i mai avem aici, agățîndu-se cu unghiile, pînă acum? Nimeni nu poate să suporte asta!“

Ceva este diferit fundamental între imaginarul Iadului și cel al Fumatului. Primul ne trimite la lumea cealaltă, este transcendent; ultimul a trecut în imanență și ne pîndește la fiecare colț al vieții cotidiene. Salvarea nu mai este dincolo, ci aici.

Cei mai norocoși cubanezi lucrează acum pe plantația turistică. Doar cu unele excepții, desigur, cei care nu au acces la rețelele turistice sînt altă lume. Uneori, oamenii acestei lumi ironizează lumea neocolonială, ca acel grup de tineri care, văzînd coloana noastră de mașini de teren venită într-un „safari“ (cum altfel?…) pe o plajă rezervată de snorkeling, și-au scos pălăriile de pai și au mimat, rîzînd, cerșitul: Señor, ceva de mîncare, por favor!

Cînd cred că nu le vede nimeni, chelnerițele debarasează pe ritm de salsa. La o terasă alăturată, un englez între două vîrste s-a ridicat de la masă și începe să danseze, privindu-și cu atenție vîrful picioarelor. O cubaneză i se alătură și îi arată ce să facă cu picioarele lui.

Riscurile percepute sînt profund diferite pentru „tineri“ și „bătrîni“. Primii trebuie să-și păstreze încrederea în necunoscut și să riște cu entuziasm pentru a nu fi marginalizați ca loser-i. Ceilalți trebuie să reducă pe cît posibil necunoscutul și incertitudinile, căci au devenit copleșitoare pentru mijloacele lor.

Dar de unde și pînă unde această „neplăcere de a rămîne singur cu tine însuți“? Pentru omul plictisit, branșarea la „rețele“ nu este, de fapt, o conectare la societate, ci o evadare dintr-un sine pe care s-a plictisit să-l tot caute și să-l expună controlului public.

Viața cotidiană pe planeta cărbunelui, atunci cînd a filmat în subteran și o defecțiune tehnică de ventilație era să-i îngroape pe toți în metan.

Vorba unui olandez: „Pe noi ne-a făcut marea. A trebuit să ne îndiguim polderele, iar digurile nu se pot face și întreține de unul singur. Fără ele, nu existam ca nație!“

Cine nu înțelege sensul existențial al lui riposino –l riposino la umbra unui platano – nu poate înțelege sudul și, în consecință, nici Europa.

Dracii cei bătrîni au zis că, în numele lor, să se cheme drachiu. Cei mijlocii au zis să se cheme drăchilă. Da’ într-al nostru? au zis cei mititei. Într-al vostru ţuică. Şi amu aşa a rămas, că rachiul cel mai tare e drachiu, cel mijlociu drăchilă, iar cel slab, care se face din perje, ţuică.

Am arunca lucruri din casă (pentru că s-au strîns prea multe, pentru că sînt vechi) și am cumpăra lucruri noi (pentru că ne lipsesc și avem nevoie de ele), dar acestea rămîn predominant funcționale și „reci“, și nu e cazul să-ți umpli casa cu ele. Importante sînt doar obiectele cărora le porți grija... Am lăsat la sfîrșit o constatare care i-a pus pe gînduri pe designeri: în portretul casei ideale, lumina este evocată de 75% dintre bucureșteni, față de doar 31% în celelalte orașe. Bezna din comu

„Ura este cea care unește oamenii. Aceștia găsesc o satisfacție în ideea că noi sîntem buni pentru că ei sînt răi“. Dar și frica poate uni în egală măsură: ne temem de răutatea lor!

Stînd pe terasă, adică nici în casă, nici în lume, visez la prispa caselor de țară. Este arhitectura lui întru – obișnuiesc să le spun eu studenților la cursul de cultură materială. Nimeni nu înțelege nimic și nici eu nu mă iau prea în serios, dar se non è vero, è ben trovato, mă consolez eu.

Muzeul nu are stil, dar nici umor, nu are distanță, dar nici empatie. Ce au oare cu bietele milieuri, de pildă, aceste obiecte atît de desuet tandre, cu care bunici și mătuși își alintau locuința amărîtă pentru a o însufleți puțin?

Mici și înghesuite, dar birouri închise privirilor celorlalți – ceea ce nu îi ferea însă pe angajați de control: acesta era ascuns privirilor, dar ubicuu. În plus, statul nu-și dorea mobilitate, ci stabilitate: de cînd luai o diplomă de absolvire, pensia scria pe fruntea ta!

Turismul de curte și-a pierdut curțile, iar nudismul pe plajă și-a pierdut plaja.

Trebuie să te îngrijești de propriul corp pentru a putea munci și consuma la randament maxim, desigur, dar și pentru ca, prin eventuala ta boală, să nu-i faci să sufere pe ceilalți, pentru ca suferința ta să nu fie molipsitoare. Apoi, mai departe, pentru că suferința costă, iar propagarea ei poate afecta piața.

Da, știu, fumatul este un subiect tabu, iar a spune că e ceva în neregulă cu escaladarea campaniei antifumat e de-a dreptul riscant. Dar tocmai de aceea este un subiect incitant! Fumatul există și tot așa există și ideologia antifumat: sînt fenomene sociale și deci obiect de studiu (sau măcar de cu­riozitate…) pentru științele sociale.

„Once-in-a-lifetime tidying marathon“. Împarți toate obiectele din casă în următoarele cinci categorii: îmbrăcăminte, cărți, hîrtii, miscellanea și obiecte sentimentale, exact în această ordine. Le iei apoi pe fiecare în mînă, le împăturești cu grijă sau, dacă sînt haine, le pui pe umerașe tot după o anumită ordine, le privești și te gîndești cîte de același fel mai ai prin casă, de cînd nu le-ai mai folosit. După care închizi ochii și te întrebi dacă obiectul pe care îl ții în mînă îți provoacă

Ajunsese deja la intimități, pe care le urla în telefon de se auzea pînă la șofer. Dar, în afară de mine, nimeni nu părea surprins – și cu atît mai puțin jenat.

Corupția nu se rezumă la vicii individuale, ci este, în primul rînd, un mecanism colectiv, un „sistem“, care se cere abordat ca atare.

„Ce să mă duc la stomatolog, să-mi cheltui toată pensia?“ Iar liderul PE, prins cu dinți urîți în gură, se grăbește să și-i lustruiască, pentru a nu fi confundat cu masele de suporteri.

Neîncrederea în statistică nu are nici o legătură cu statistica, ci este parte integrantă a neîncrederii în instituții și, în general, în orice formă de Autoritate. Autoritatea cifrelor. Este autoritatea generală a scrisului față de oral, este autoritatea „paternă“, care impune norma și spune nu.

Conflictul dintre două geometrii sociale variabile, una pe care o putem numi clasa trudnică, moștenitoare a țărănimii rurale și proletarizate superificial, și alta pe care o putem considera clasa creativă, moștenitoare a elitelor urbane, chiar dacă repartiția spațială a acestora nu mai corespunde decît parțial celei rural-urban

Nu știu dacă „părinții“ au făcut un pas în spate, dar, în mod clar, tinerii au făcut un pas înainte! Unul decisiv, pregătit de a lungul protestelor din ultimii ani, evident, dar, de data aceasta, unul apăsat și sigur pe sine. „Noua generație“, despre care tot vorbesc de ceva vreme spre nelămurirea multora, a ajuns la maturitate.

Ieșiți în stradă, e timpul pentru o schimbare, dacă tineretul nu face nimic, bătrînii ne hotărăsc soarta! – i-a mobilizat Ombladon pe tineri la recentele manifestații din București.

Huffington Post a avut ideea genial-amuzantă de a colecta de pe Twitter aproximativ opt milioane de bios-uri ale cetățenilor americani, fani Trump sau Clinton, și să se uite la ce le pot spune aceste mici autoprezentări de 160 de caractere despre „profilul“ celor două electorate.

Un singur lucru poate submina cu adevărat spiritul sărbătorilor: ura. Iar aceasta a început să-și facă loc într-un mod alarmant în societatea românească.

S-a demonstrat că, de fapt, slana strămoșească face bine la corpul omului! Patrioții se simt răzbunați și privesc cu încredere spre viitor, țăranul din noi jubilează, românul prudent și-a umplut deja frigiderele cu slăninuțe, să fie acolo, în caz că nu se mai bagă slană în supermarket-uri, printre vegetarieni domnește deruta, iar în rîndul veganilor se înregistrează sinucideri în masă.

Într-un top personal, PNL-ul conduce detașat, cu clipul său electoral în care Alina Gorghiu îi explică, din spatele ușii, unui copil că dacă nu-i deschide o să cîștige PSD-ul, o să vină Victor să-i copieze toate temele și Liviu să-i fure toate sandvișurile.

Mediul de afaceri le promovează pentru a produce salariați fericiți la locul de muncă și consumatori hedoniști acasă, oferindu-le acestora impresia că este propria lor alegere și că o fac de plăcere.

În acest context post- (și anti-)comunist, perioada interbelică a devenit un soi de nou mit al originii: nu ne mai tragem din Decebal sau Traian, ci din pămîntul ferm al renașterii interbelice.

Sănătatea a luat locul gustului în aprecierea mîncării, grija față de alimentație a devenit îngrijorare obsesivă, iar „nutriționistul“, fie el medic, coach, blogger sau o vecină, a devenit un soi de guru al vieții noastre întru fericire.

Bătrînii sînt aceia pentru care „nu există nici o țară“, deoarece doar la bătrînețe vrei să-ți explici ce ți s-a întîmplat – ceea ce nu te face mai înțelept, ci doar mai trist. Și atunci, la ce bun?

Rețelele de incompetență se reproduc apoi la toate nivelurile. Am fost la Fisc, să-mi plătesc taxele de cetățean corect. Am avut impresia că funcționara de la ghișeu a greșit socotelile și i-am atras atenția că, probabil, am mai mult de plată.

„Case făloase“, ridicate cu banii trimiși în țară de cei plecați la muncă în străinătate, care au împînzit țara și au rămas practic nelocuite.

Zilele trecute am fost rugat să prezint în fața unei audiențe selecte „tensiunile culturale“ din România actuală.

S-a întîmplat ca în aceeași zi să mi se înfățișeze, una după alta, trei ipostaze ale memoriei: memoria în filmul documentar, așa cum o vede Alexandru Solomon în recent lansata sa carte, memoria legată de Bucureștiul în locuințe și locuitori, expusă de geograful Bogdan Suditu, și, spre asfințit, Casa Costa-Foru, revenită din și în memorie prin entuziasmul unui „grup de inițiativă“ alcătuit exclusiv din voluntari de cele mai diverse profesii.

De cîte ori n-am văzut în ultima vreme, într-un fel sau altul, disprețul „vechilor“ față de „tinerii frumoși și liberi“ – care nu știu decît să facă pe nebunii – sau față de tot soiul de „ciumpalaci“ și neamurile lor teribiliste?

Teoretic, statul român a avut grijă ca turistului, străin sau român, să i se ofere toate informațiile de care are nevoie pentru o astfel de experiență prin grădina Carpaților, drept care a „implementat“ în fiecare sătuc un „centru de informare turistică“.

De la Cuza încoace, „chestiunea agrară“ s-a redus la următoarea dilemă, ne spune Henri Stahl: „Cine posedă titlul juridic de proprietate ab antiquo, boierii sau țăranii?“ Pentru apărătorii primei variante, latifundiari și antreprenori, „adevărata“ proprietate nu poate fi decît aceea individuală, cea devălmașă fiind fie negată, fie decretată ca perimată.

Unul dintre „efectele perverse“ ale evenimentelor recente este însă și faptul că democrația a fost pusă la lucru pentru rezultate discutabile: de la escaladarea mișcărilor populiste la Brexit și de aici la autocrația lui Erdogan, toate au fost rezultatul unui „exercițiu democratic“.

Nu a fost o săptămînă liniștită! Despre ce poți să scrii atunci cu inima cît de cît împăcată și fără a bate cîmpii despre politică, la care barem recunoști că nu prea te pricepi?

Ceea ce face – sau își propune – este să ofere mijloace de deblocare a unor resurse captive: nu vă putem ajuta să ajungeți la țintă, dar încercăm să reducem din piedicile care vă stau în cale pentru a deveni „competitivi“. Premierul Cioloș nu-și propune să planteze o pădure, ci doar să asaneze o mlaștină…

Dincolo de această acaparare a spațiului public, legitimă pentru unii, enervantă pentru alții, se află mult mai mult: o întreagă așezare în spațiu a individului și a vieții sale intime. Căci grădinițele cu pricina nu sînt doar proprietatea (abuzivă) a unora, ci și identitatea (trăită) a lor.

Vorbind despre Brexit, antropologul Alec Bălășescu constata că „rezultatele Brexitului, dar şi ale alegerilor prezidenţiale din Austria sau ale sondajelor de opinie în cazurile de gen Clinton vs Trump ar putea fi rezumate astfel: toţi votanţii sînt de acord că jumătate dintre votanţi n-au dreptate.

Cînd vine vorba despre „viața reală“ (trai decent, egalitate de șanse, o economie și o democrație funcționale etc.), patrioții români încetează să mai fie mîndri de țara lor (63% declară chiar că, „atunci cînd mă gîndesc la unele lucruri legate de România, îmi este rușine“).

Sărăcia reală este totdeauna locală, acolo unde și cum are loc și este trăită. Drept care și strategiile antisărăcie trebuie adaptate localului. În consecință, acest local trebuie cunoscut prin cercetare de teren, nu doar „gugălit“ din birou.

Despărțirea sexualității de reproducere va fi o mutație în viața omului – clama, profetic, Freud în 1898. Este adevărat, dar această despărțire a început de-abia acum cîteva decenii, în anii din urmă ai istoriei milenare a Omului. Și ar fi total greșit să judecăm toată această istorie doar din perspectiva ultimilor ani...