Bunele maniere electorale
Acum aproape o jumătate de mileniu, Erasmus din Rotterdam edita faimosul său Civilitas morum puerilium, considerat primul „tratat“ de bune maniere, vizînd externum corporis decorum (adică, în esență, controlul rațional al corpului) și urmărind să-i învețe pe copiii familiilor aristocrate valorile recente ale ceea ce se va numi civilité. Era ceva (relativ) nou, diferit de preocupările străvechi pentru fericirea sufletului sau moralitatea cetățeanului, asemănător, dar distinct și de scrierile medievale despre curtoazie, precum adesea citatul Urbanus Magnus Danielis, scris de Daniel din Beccles în secolul al XIII-lea și tradus, nu tocmai corect, prin The Book of Civilized Man: pe atunci, conceptul de „civilizat“ încă nu exista… Pentru cavalerii medievali, mai importante erau anumite coduri ale onoarei războinicului, precum cel consemnat de Daniel: Do not attack your enemy while he is squatting to defecate. Erasmus menționează și el această restricție, doar că ea nu se mai referă la cîmpul de luptă, ci la saloanele în care aristocrația servea masa. Iar dacă citești broșura lui Erasmus, devenită manual de școală pentru nobilime, te apucă ușor greața: prea multe excremente, mucozități, vînturi, orificii de controlat și alte trebuințe naturale ale corpului pe care progeniturile aristocrației trebuiau să le cenzureze pentru a deveni, peste un secol-două, persoane civilizate, civilizînd apoi, peste încă un secol-două, și alte popoare.
Acest „proces al civilizării“, cum îl numește Norbert Elias, s-a extins apoi în toate curțile nobiliare ale Occidentului și a început să cuprindă tot mai multe aspecte ale externum corporis decorum. Francezii au introdus reguli stricte de „etichetă“ și au inventat (spun ei – și am putea să-i credem) arta conversației începînd de prin secolul al XVII-lea, combinînd idealul a ceea ce numeau l’Honnête homme, cultura de curte, umanismul și, precum sarea în bucate, grația. Mai pragmatici, ca de obicei, britanicii sînt printre primii care pun în scris regulile bunelor maniere în Parlament și în alte ocazii publice. Din 1769, de pildă, faimosul Debrett’s oferă, în ediții succesive, răspunsuri la zi pentru cei interesați (sau care trebuie) să respecte bunele maniere într-o ocazie sau alta.
Și trecură anii, trecură și secole. La sfîrșit de mileniu (mai exact, în 1995), bunele maniere au văzut lumina tiparului și în România. Nu că pînă atunci n-am fi știut cum să ne comportăm în societate, dar am făcut-o mai după ureche, imitîndu-i pe unii, traducîndu-i pe alții, ca orice societate orală care se respectă. Codul bunelor maniere astăzi a cunoscut un succes enorm, dar, după cum mărturisește autoarea, se pare că „în general, cartea se cumpără astăzi ca să fie făcută cadou şi nu se citeşte“. Căci, după cum se știe și din studii serioase, orice român este un individ civilizat, spre deosebire de toți conaționalii săi. Ca atare, Atlasul mitocăniei urbane (a celorlalți) este mult mai atractiv. Dacă ne uităm la preluările mediatice ale recomandărilor cărții doamnei Aurelia Marinescu, avem uneori impresia că ne-am întors la vremea lui Erasmus. Nu vă mai scobiţi în nas! – titrează, de pildă, un compilator al „bunelor maniere“ pe site-ul unui ziar. Iar cartea doamnei Marinescu atrage atenția, delicat: „De îndată ce iei loc, şerveţelul trebuie aşezat în poală şi ţine cont că este menit să îţi cureţi degetele şi gura, dar niciodată nasul“. Nu, despre „defecare“ în public se pare că nu mai e cazul să ni se amintească, ne-am civilizat și noi, ce Dumnezeu! Deși… Deși, acum vreo doi-trei ani, în toaletele Parlamentului a apărut următorul afiș, pus în disperare de cauză de femeile de serviciu ale Casei Aleșilor: Vă rugăm urinați în pisoar și nu pe jos! Hai, măi, fiți și voi echidistanți (sau de extremă centru, vorba lui Cosașu)! Răspunsul nu a întîrziat să vină: „E o glumă, PNL e un partid curat!“ Curat murdar, monșer…
Și uite așa, am făcut ce am făcut și tot la politică am ajuns, căci și aici există coduri ale bunelor maniere. Dar nu la noi. Comisia Europeană ne presează și în acest domeniu: faceți, fraților, și voi un cod de conduită, ca în Parlamentul European. Ghinion, cum ar spune președintele nostru: n-a ieșit… La începutul acestor alegeri, un lider PSD a lansat inițiativa unui soi de „cod al bunelor maniere“ în alegeri. Poate o fi fost sincer, dar nu și credibil: lupul și-o schimba el părul, dar năravul ba. Drept care PNL-ul a răspuns prompt: Uite cine vorbește! Așa că totul a rămas ca n gară. Și uite așa a început competiția electorală a ne-bunelor maniere politice.
Într-un top personal, PNL-ul conduce detașat, cu clipul său electoral în care Alina Gorghiu îi explică, din spatele ușii, unui copil că dacă nu-i deschide o să cîștige PSD-ul, o să vină Victor să-i copieze toate temele și Liviu să-i fure toate sandvișurile. E finutz… Urmează un lucru bine făcut al președintelui nostru: și-a invitat prietenii la Ziua Națională a României lui, vorba lui Val Vîlcu, și le-a trîntit ușa în nas mocofanilor: Es ist ein bisschen unhöflich, Herr Präsident!… Undeva pe la coada clasamentului și-a făcut intrarea și USR-ul, cu clipul destinat diasporei: „Diaspora ne-a dat 7000 de semnături. Noi promitem că nu o să le dăm tot Fuego“. Si jeune et déjà Mitică? – glumea interbelicul meu bunic… Și PSD-ul? Ce să spun, campania le-a făcut-o, într un fel, PNL-ul, ceea ce le-a permis să joace cartea dezinvolturii. În rest, rămîne ca și pînă acum: afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul.
Bunele maniere în politică nu înseamnă atît „bune“, cît „eficiente“. Dar cînd nu sînt nici bune maniere, nici strategii eficiente, cum se cheamă? Și uite așa mă întorc la bănuiala mea despre incompetență versus corupție. Mai ales în politică exista corupție cît încape, știu și eu asta, dar cînd cineva își fură singur căciula, nu înseamnă că e un hoț, ci un prost. Cît de prost trebuie deci să fii ca să ai atît de proaste maniere electorale încît să-ți sperii și propriii alegători? Faptul că, după ideologie și strategie, partidele nu se mai disting nici prin „bune maniere“ ridică o problemă inedită: pentru prima dată în alegerile din ultimii 20 de ani, nu mai avem acel faimos „vot negativ“ care să încline, pe ultima sută de metri, balanța electorală. Și asta pentru simplul motiv că nu mai știi care e Mitocanul-Șef, de care să te ferești mai dihai decît de toți ceilalți.
Cu politica ne-am lămurit de mult, cu cine tace mai frumos ne-am fript de curînd, cu bunele maniere mai avem de așteptat. Atunci eu, cetățean simțitor, cu cine votez?…
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, București, 2015.
