...@hai-hui.ro

Îmi iau la revedere de la cititori, dar rămîn prin preajmă.

Familia nu mai este nici ea ficțiunea frumoasă a neamului, prietenii de pe rețelele de socializare pot rămîne veșnic anonimi. De asemenea, ni s-a repetat de atîtea ori că națiunea este un mit atît de cusut cu ață albă, că trebuie să fii bigot ca să mai crezi în ea.

În Cuba, pe ferestrele mereu deschise (sau inexistente…) ale caselor, în baruri sau pe stradă, vezi femeile cubaneze indecent de „plinuțe“ pentru gustul occidental, care își provoacă soții cu nurii rotunjimilor lor debordante și citesc în ochii acestora iubirea pe care le-o poartă.

De ce trebuie mobilizată o participare publică de durată pentru ca Primăria Capitalei să recunoască faptul că a făcut o „greșeală materială“ de vreo cinci milioane în dotarea preferențială a spitalelor? De ce elevii din Constanța au trebuit să se lupte niște ani de zile ca să obțină manuale gratuite, cînd acest lucru este clar stipulat în lege? De ce au trebuit să moară niște copii pentru ca, după eforturi susținute, oamenii din Merișani să afle că, într-adevăr, apa din comună era contaminată și

„Acum, aceşti oameni care încalcă aceste reguli primesc onoruri! Pe ce lume trăim?“ – se întreabă, consternat, Ernu. Tranziția însăși devine de neînțeles fără aportul „bandiților“. O lume fără scăpare? Cîtuși de puțin!

Dragnea și-a pus în guvern nu numai oameni fideli, ci și incompetenți, care speră să-i țină capul cît să nu facă prostii. Liviu Dragnea știe foarte bine că fidelitatea trece, prostia rămîne – și e fidelă tocmai din incompetența de a fi altceva.

Cum să nu te ducă gîndul, mai ales acum, în ajun de sărbători, la prometeica pomană a porcului, zisă pe alocuri și „aburul lui Dumnezeu“?…

În România, 6000 de tone de mîncare ajung zilnic la gunoi; altfel spus, cam 40% din alimentele produse sînt „risipite“.

Educația actuală a unor copii formați în lumea vizuală a imaginii trebuie să recurgă la imagini dacă vrea să se înțeleagă cu elevii. Însăși structura lor neuronală, după cum sugerează o serie de experimente, este diferită. Gîndirea a fost înlocuită de imaginație.

Întrebarea centrală în toată această peripeție rămîne însă una nerostită: Cumințenia Pămîntului ca să ce? Ca să rămînă a noastră și să fie expusă într-un muzeu al nostru? Ca să fie/devină un simbol național, o „chestiune de identitate“?

Proteste. Naţionale şi locale, mari şi mici, diverse. Întrebarea care este pe buzele celor mai mulţi este cine sînt, de fapt, ăştia? Pentru Putere, este o întrebare interesată: ca să controleze, Puterea nu are nevoie neapărat de un motiv, dar îi trebuie un „subiect“, trebuie să ştie pe cine controlează, amendează, arestează etc.

Cînd l-am prezentat zilele trecute pe Maurice Bloch ca pe unul dintre ultimii clasici ai antropologiei, aveam în minte faptul că părea să vină din altă lume, una cu alte preocupări și rosturi decît cele cu care a fost învestită antropologia în zilele noastre.

Unii se știu pierduți și nu mai nădăjduiesc decît să se mîntuiască prin copil (mama), alții au vrut să salveze copilul și s-au pierdut (tatăl), iar alții au renunțat să mai caute o ieșire (polițistul). Prin cei doi tineri, viitorul rămîne însă deschis.

Desigur că sîntem cu toții creștini, dar important este împotriva cui sîntem creștini.  Tradusă și adusă la zi, această întrebare ar suna, în cazul nostru, astfel: desigur că sîntem cu toții ortodocși, dar împotriva cui sîntem noi ortodocși?

Tinerii „invidioși“ de azi vor fi la rîndul lor părinții „invidiați“ de mîine.

500 de tineri au participat la TEDx – și dacă ar fi existat în Cluj o sală convenabilă de 2000 de locuri, ea ar fi fost plină ochi. Nu știu cum au fost celelalte ediții, nu știu cum arată versiunea bucureșteană, dar evenimentul la care am participat a fost un spectacol neo-iluminist impecabil. Să iau fiecare cuvînt în parte și să‑l justific.

Ne-am obișnuit cu această percepție socială: la noi ca la nimeni! Un soi de narcisism frustrat ne face să vedem excepționalism românesc pretutindeni – iar în ultima vreme, ne-a crescut apetitul pentru excepționalismul mizeriei: sîntem, de pildă, nu doar corupți, ci musai cei mai corupți!

De drept, România nu are o religie de stat și asigură libertatea tuturor cultelor, acestea fiind autonome față de stat. Reciproc, România fiind un stat laic, biserica nu poate interveni în problemele statului. De fapt, lucrurile stau altfel.

Se pare că nu am fost singurul care a observat că anul acesta, de 1 Decembrie, au fost mai multe steaguri tricolore pe străzi, pe maşini şi pe la geamuri. În ori­ce caz, parcă mai multe decît acum doi ani, să zicem – şi,  în orice caz, mult mai mul­te decît acum douăzeci de ani.

Și m-au dus la autobuz. Eu am învățat toată noaptea cum se spune pe rusește „Eu nu vorbesc rusește“ și pe armenește „Eu nu vorbesc armenește“. Aveam viza, știam să mă descurc, la o adică, și în rusește, și în armenește, și mai aveam și cincizeci de dolari. Nu mi se putea întîmpla nimic!

După ce a luat vieți într-un mod care oamenilor li se pare totdeauna fulgerător și nedrept, bătrîna doamnă a lăsat în urmă, ca totdeauna, misteriosul ei dar de viață: oglinda în care am putea să ne privim pentru a învăța să trăim mai înțelept.

Cum poţi atunci să filmezi „corect“, cum trebuie să priveşti pentru a documenta cu „adevărat“ o realitate ascunsă privirilor de straturile succesive ale convingerilor împărtăşite? Confirmarea şi negarea „răului“ sînt cele două tipuri polare clasice de a răspunde acestei provocări.

În numărul anterior, a apărut o ştire nebăgată în seamă despre „bananele din Ungaria“. Se referea, de fapt, la problema chinezilor din ţara vecină – „banane“, pentru că au rămas galbeni la exterior, dar în interior s-au dat cu albii. Sînt vreo 11.000 legali, dar, probabil, în realitate, de vreo trei ori mai mulţi. Ungurii par îngrijoraţi.

Nu, continuarea nu este, cum probabil vă aşteptaţi, acel trist „păcat că-i locuită“. Şi totuşi, cîteodată îţi vine să te întrebi de ce oare o fi ea atît de prost locuită. E adevărat, omul sfinţeşte locul – şi o face adesea şi la noi. Dar cînd ţi-e lumea mai dragă, vine alt om şi-l poceşte.

Stimate domnule profesor David,  În primul rînd, nu discutăm în acelaşi plan. Textul meu este, explicit, unul polemic; articolul dumneavoastră este unul academic, preocupat să pună la adăpost psihologia contemporană de polemica mea conjuncturală.

Mituri desfiinţate: românii nu sînt nici prietenoşi, nici ospitalieri! – ne-au anunţat Claudia Spiridon şi Remus Florescu în ziarul Adevărul de pe 1 aprilie.

Fotografiile sînt memoria! – jubilează un tînăr bine făcut, probabil american, în timp ce mai face un ultim snapshot al unor stalactite din peştera Postojna. Vecinul său de turism, un nordic blond şi zîmbitor, îl aprobă şi se angajează în cîteva replici pe care nu le mai aud.

Bucureştiul este precum societatea românească: fragmentat. Dar acesta este farmecul său!… Acest verdict al unui manager american stabilit la Bucureşti mi-a rămas în minte. Este, de fapt, o constatare veche a călătorilor străini în Principatele Române.

Dimineaţa, la cafea, am reluat dialogul lui Kundera cuvînt cu cuvînt şi am început să-l întorc pe toate feţele. Apoi am început să mă las în voia amintirilor şi analogiilor, adică să bat cîmpii, cum ar veni. Îmi cer deci scuze pentru ceea ce urmează…

Apărută în colecţia îngrijită la Humanitas de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, România medicilor de Constantin Bărbulescu se înscrie, într-un fel, în trena de uimire şi revoltă lăsată de Aferim! şi este de natură să stîrnească acelaşi gen de sentimente.

Paştile şi Crăciunul au început să-mi cadă greu din cauza acestei întrebări pe care presa o pune cu o consecvenţă demnă de o cauză mai nobilă. E firească, într-un fel, dar cînd se repetă identic, în fiecare an, cam ce noutăţi ai putea să mai spui?

Ceva s-a schimbat în mediul universitar britanic. Mulţi profesori sînt epuizaţi, stresaţi, excedaţi, suferind de insomnie, anxioşi, cuprinşi de sentimente de ruşine, agresiune, jignire, vină şi, în general, de senzaţia că sînt deplasaţi, că nu mai sînt „la locul lor“. Acest lucru poate fi observat pretutindeni.

S-ar zice că România nu are populaţie, ci fie electorat, fie popor – Poporul nostru. Ca întreaga noastră societate, demografia s-a politizat şi ea. Zilele trecute, de pildă, am fost solicitat să rezum cîteva date demografice în faţa unui public select de oameni de afaceri.

Clopotele umplu ecranul, iar toaca îţi răsună în inconştient. Lama buldozerului rade case şi păduri. Chipuri de bătrîni privind printre lacrimi, cu o lumînare în mînă pentru sufletul satelor ce urcă la cer pentru a face loc, aici, pe pămînt, carierei miniere de la Rovinari. Aşa începe un reportaj „Sahia“ semnat de Laurenţiu Damian.

Nu, nu am – şi nici nu îmi propun să găsesc acum – un răspuns la această întrebare. Şi nici nu cred că ar putea fi formulată chiar aşa de abrupt. Recunosc însă că mi-am pus-o zilele trecute, uitîndu-mă intrigat la notele de la un examen. Am făcut şi un mic grafic...

Nici unul dintre colegii de colocviu cu care stau de vorbă nu fusese la „marşul republican“. Fiecare avea motivaţia sa, dar toate aceste motivaţii erau legate, într-un fel sau altul, de refuzul de a participa la această „recuperare politică“.

Ca de obicei în ultimii ani, în privat am alergat frenetic toată luna prin magazine după cadouri şi ne-am branşat la toatele ofertele pieţei, iar în public ne-am mai întrebat, retoric, unde s-au dus tradiţiile noastre de Crăciun, de ce s-a comercializat totul, ce fel de viaţă mai e şi asta în care piaţa ne dictează fericirea?

„Miroase a sarmale peste Munţii Carpaţi“ – spunea poetul. Asta era demult. Acum miroase a şorici şi slană peste oricare vamă. Porcul, animalul nostru de suflet şi trup, migrează de ceva vreme, s-a instalat şi el în mobilitate – cum ar spune Dana Diminescu.

Am evocat în repetate rînduri acest fenomen care pare a fi partea plină a paharului unei Românii secătuite: IMM-urile speranţei, iniţiativele mici şi mijlocii care apar la umbra eşecului instituţiilor. Sînt grupuri mici de persoane care preiau iniţiativa pe cont propriu şi fac ceva, intervin într-un colţ de societate şi îl schimbă.

Tot ce s-a putut spune mai plauzibil despre recentele alegeri şi răsturnarea de situaţie demnă de Guinness Book este că a fost un „vot emoţional“. Emoţional negativ, împotriva sistemului, sau unul pozitiv? Singurul răspuns plauzibil este: da. Nu avansăm prea mult.

Identitatea nu este o autistă afirmare de sine, o ştim. Ea este totdeauna un joc în doi, în care Eu se raportează la un Altul atractiv, pe care îl metabolizează în propria fiinţă, precum şi la un Altul repulsiv, de care se delimitează pentru a se defini şi a se cunoaşte pe sine.

Un restaurant american onorabil şi cu o clientela constantă s-a îngrijorat de faptul că, deşi publicul era acelaşi şi veniturile nu scăzuseră, clienţii păreau tot mai nemulţumiţi şi se plîngeau tot mai mult. Au angajat deci o firmă specializată care să le explice fenomenul şi să le spună ce trebuie să facă pentru a remedia lucrurile.

După războiul de independenţă din 1990 şi entuziasmul confuz care i-a urmat, românilor nu le-a trebuit prea mult timp pentru a realiza că au pierdut, din nou, războiul cu armata regulată a statului. Aceasta a schimbat instituţiile şi regulile jocului, dar şi-a păstrat partea leului, instituind cleptocraţia binecunoscută.

Nu se poate să nu fi observat şi dumneavoastră înghesuielile de maşini care se produc la orele de intrare şi ieşire de la ore în jurul şcolilor „bune“. Stau lîngă o astfel de şcoală şi străduţa cu pricina este impracticabilă cel puţin două ore pe zi

Comentariul doamnei Diaconu la pilula mea despre „proletariatul corporatist“, publicat la poşta redacţiei în numărul anterior al Dilemei vechi, merită din plin un contra-comentariu. Nu din motive de „drept la replică“ şi cu atît mai puţin ca dispută ad personam: nu am nimic de apărat şi nimic de acuzat.

Cînd m-am suit în taxi, mi-am dorit imediat să fi rămas în avion, deşi la aterizare ne scuturase de credeam că nu o să mai ajung niciodată întreg acasă. Dar nici o cursă în taxi la Marsilia nu este tocmai o plimbare tihnită de duminică.

Este a treia ediţie a Festivalului de Film Documentar despre mediu şi oameni, Pelicam, de la Tulcea. Şi Tulcea, şi festivalul arată mult mai promiţător. Excelent organizat, festivalul a devenit un eveniment, dincolo de selecţia de filme, care a început să aducă localnicii în sălile de proiecţie şi să-i scoată pe invitaţii străini în Delta înconjurătoare.

Mesajul lui Bratislav Zivcovici, şeful grupului, este foarte clar: „Scopul nostru principal este să împiedicăm războiul şi vărsarea de sînge şi să împiedicăm ca această zonă să ajungă sub minciuna Americii şi Uniunii Europene..."

Zilele trecute m-am întîlnit, la un eveniment academic, cu un coleg de breaslă cu care nu mai vorbisem de mult. Sau, mai exact spus, vorbisem, dar nu mai discutasem de prin anii ’90, cînd eram amîndoi la început de „drum nou“, prinşi în proiecte măreţe şi criticînd risipa de bani specifică entuziasmului acelor vremuri.

A fost necesară multă aspera pentru a ajunge la Astra, festivalul de film documentar pe care îl cunoaştem, astăzi, cu toţii. Anul trecut, a ajuns însă la a zecea ediţie, aşezat într-o recunoaştere naţională şi internaţională indubitabilă.

„Arhipelagul gustian“ este formularea fericită a Sandei Golopenţia. Despre şcoala gustiană – altfel“ este titlul unei introduceri semnate de Rostas Zoltan, care se întreabă: „De ce este necesară analiza şcolii sociologice iniţiate de profesorul Dimitrie Gusti în perioada interbelică? Şi de ce altfel?“

De 1 Decembrie, românii se bucură că sînt români. Şi, cînd se bucură, românii mănîncă şi beau. După acest criteriu, se pare că anul acesta (scuzaţi, anul trecut...) chiar a existat un reviriment de patriotism, marcat de dispariţia conservelor de fasole din galantare.

Sîntem în plină perioadă de schimbare a timpului, de moarte şi renaştere anuală a sa. Ocazie bună de a arunca o privire asupra „timpului la români“ şi ce s-a mai întîmplat cu el în ultima vreme. Căci, în ultimă instanţă, timpul sîntem noi, nu vreo categorie apriorică – drept care nici timpul nu mai este, uneori, ce-a fost...

Dacă de Sfîntul Andrei tot se deschid cerurile, nişte amici mai întreprinzători, la propriu şi la figurat, mi-au cerut să-mi aduc „luneta“ de antropolog şi să împărtăşesc unei selecte adunări cam ce văd eu din anul viitor.

Chiar aşa se cheamă mica broşură pe care tocmai am primit-o. Este prezentarea unei campanii de cercetare-acţiune realizată în Ţara Chioarului de o echipă de arhitecţi însoţită de socio/etno/ antropologi sub îndrumarea omniprezentei Fundaţii PRO Patrimonio şi a Asociaţiei Cîte-n lună şi-n mansardă.

Nu, nu căutaţi în dicţionare, nu veţi găsi termenul, l-am inventat ad-hoc. Dar, într-un fel, mă bîntuie de mult. Încă mai am în minte imaginea vie a „thymocraţiei“ de pe vremea cînd făceam teren la Rovinari, un „centru agroindustrial“ născut din fantezia voluntaristă a lui Ceauşescu, pentru a da patriei mai mult cărbune.

Cartea Constanţei Vintilă-Ghiţulescu face parte din acea serie relativ recentă de abordări care îţi dau impresia unei întîlniri proaspete cu istoria şi cu „realitatea“, în răspăr cu istoriile voievodale, epocale sau hagiografice, oferindu-ţi sentimentul unei ieşiri din mitologie – şi demitologizările – naţionale cu care sîntem peste măsură de obişnuiţi.

Zilele trecute, în mijlocul unei emisiuni radio, colegul meu, Cristian Pîrvulescu, mi-a pus o întrebare care, pe moment, m-a lăsat cu gura căscată, iar după aceea m-a pus pe gînduri: cum se vede politica românească actuală din perspectiva sociologiei?

Cîteva sondaje de anul acesta (CCSB, IMAS, INSCOP Research) au făcut publice o serie de date interesante despre biserică şi credinţă la români. Rezultatele au înfierbîntat puţin spiritele, apoi şi-au ocupat locul lor tăcut în arhiva neglijată a cunoştinţelor despre societatea românească.

Imaginile cu maidanezi fioroşi arătîndu-şi colţii, pe care televiziunile ni le pun în buclă de dimineaţa pînă noaptea, sînt o metonimie a societăţii româneşti actuale; ele vorbesc mai mult despre noi decît despre ei. Să ne înţelegem de la început: nu despre maidanezi vreau să vorbesc aici!