La ce bun o Cuminţenie în vremuri de restrişte?

Nu știu dacă toată campania aceasta în jurul Cumințeniei Pămîntului a fost o idee bună sau nu. Un lucru este însă clar: ca orice inițiativă guvernamentală din ultimii douăzeci de ani, și aceasta s-a încheiat printr-o gîlceavă a precupețelor. Nici o surpriză, cam așa sună „dezbaterile publice“ la noi în ultima vreme. Dar cînd subiectul „dezbaterii“ este Brâncuși, parcă sună totuși cam exagerat. „Chiar a fost interesat acest Guvern de opera lui Constantin Brâncuși sau am asistat la o campanie electorală mascată? Sau sînt și alte interese oculte?“ – s-a întrebat, cu viclenie de partid, Liviu Dragnea. „Ce anume a determinat creşterea preţului la mai mult de dublu? Ce are de ascuns doamna Corina Şuteu?“ – a supralicitat, la rîndul său, deputatul Florin Pâslaru. Iar domnul Roșca Stănescu, care, ca de obicei, le știe pe toate, i-a răspuns ferm: „Una peste alta, s-au strîns, filă cu filă, documentele necesare unui dosar de urmărire penală“. Arbitrînd de la înălțimea istoriei sale, Traian Băsescu a intervenit și el, măsurînd inițiativa la scara eșecurilor naționale: „Acţiunea Guvernului a însemnat cel mai mare eşec al unui Guvern în perioada postdecembristă, pentru că nu a vizat numai eşecul Guvernului. A vizat o decredibilizare a valorii operelor lui Brâncuşi“. Alții – și nu puțini la număr – au început să calculeze care ar fi acele beneficii invocate de Guvern ca urmare a achiziționării sculpturii lui Brâncuși: cam cîți vizitatori și cam cîți turiști străini, înmulțit cu prețul probabil al biletului și adunat cu numărul de beri pe care le-ar bea străinii la ieșirea din expoziție = cam atîția ani ne ar trebui ca să recuperăm investiția. Păi, merită? Nu! Cel mai onest a fost, în felul său, veșnicul și eternul Becali, zis și vocea patriotului național: păi, „eu nu dau nici un milion pe o bucată de piatră!“

Spre final, a venit și cireașa de pe tort: ca o bună gospodină mînată de ospitalitatea românească, Paula Popoiu, directoarea Muzeului Satului, s-a oferit să găzduiască această cumințenie de fată în „camera bună“ a muzeului și să-i facă și un loc de joacă pe pajiștea din fața casei: „Paula Popoiu, directorul Muzeului Național al Satului «Dimitrie Gusti», a declarat joi, într-un interviu acordat agenției de presă News.ro, că sculptura Cumințenia Pămîntului a lui Constantin Brâncuși va fi găzduită de cea mai modernă sală a instituției, dar și că va amenaja un atelier al lui Brâncuși, după modelul celui de la Paris, pe pajiște, lîngă han“. Dan Perjovschi și-a ieșit din fire: „Vrem s-o îmbrăcăm în ie? Vrem oale și ulcele? Acesta este sfîrșitul: «un atelier al lui Brâncuși va fi reconstituit pe pajiște, lîngă han»!“ Nu e sfîrșitul, e doar începutul, a venit răspunsul Ministerului Culturii. Un răspuns mai nuanțat, ce-i drept, dar nu foarte convingător: fără Brâncuși pe pajiște, dar cu Cumințenia Pămîntului găzduită „într-o primă fază“ în Muzeul Satului, gest „care să servească drept punct de plecare pentru o regîndire contemporană a Muzeului Satului în integralitatea sa“. Oare de ce îmi e greu să cred așa ceva?…

Dar, de fapt, ce nu a mers bine cu această campanie? Putea Guvernul să negocieze alt preț? Habar n-am, dar dacă proprietarii au cerut atît, putea ministerul să aducă și pe mama experților, rezultatul ar fi fost același: eu, proprietar, nu las din preț, tu cumperi sau nu cumperi? Ar fi putut Guvernul să dea toți banii de la început? Da, dar și-a dorit mai mult, a încercat să împuște doi iepuri dintr-un foc: păstrarea sculpturii în patrimoniul național și un soi de campanie de educație culturală și financiară a populației. „Mai important este că oamenii au intrat în contact cu fenomenul cultural“ – explică doamna Șuteu. „Campania a devenit pînă la urmă o chestiune de identitate naţională“. În plus, prin această metodă de „crowdfunding național, putem pune în dezbatere, finanța și aproba proiecte de interes public chiar cu sprijinul publicului cărora li se adresează. Cetățeanul redevine astfel responsabil și beneficiar direct al actului cultural“. Teoretic sună și bine, și util. Practic, s-a obținut însă ceva din toate acestea? Din păcate, nu…

Încă o dată atunci: ce nu a mers bine? Păi, însăși campania de comunicare! Agenția GMP, care a preluat pro bono campania, are un portofoliu și cote de piață impresionante, dar de data aceasta a fost total neinspirată – iar Ministerul Culturii nu a făcut nimic pentru a controla situația. Și asta începînd cu începutul: Brâncuși e al meu! La nivelul cel mai de jos al înțelegerii, mesajul este paradoxal: dacă este al meu, de ce să mai scot bani din buzunar ca să-l cumpăr? La nivelul cel mai de sus, mesajul te lasă perplex: cum o să fie „al meu“ singurul om universal al culturii noastre? Desigur, nu asta au vrut să transmită publicitarii, ci să facă apel la mîndria națională deja existentă. Deja existentă? Cu scuzele de rigoare, dar asta seamănă cu o destul de mare necunoaștere socială: cam pentru cîți români Brâncuși, în general, și Cumințenia Pămîntului, în particular, constituie un motiv de „mîndrie națională“? Răspunsul era previzibil, acum a devenit evident. Tot necunoaștere socială înseamnă și transformarea clădirii Guvernului în reclamă de genul omul-sandwich: după ce că este total inestetic, mesajul vine deci de la „instituțiile statului“, în care românii au încrederea bine cunoscută. Și, nu în ultimul rînd: cînd auzi acel Brâncuși e al meu!, parcă vezi un deget acuzator care îți cere socoteală și, în loc să te capteze, te face să te simți vinovat și dai să te refugiezi în bucătărie. Pe scurt, întreaga campanie a pus carul înaintea boilor: o reclamă de acest gen trebuie să aibă „tracțiune“, să miște, să emoționeze, să deștepte sau să creeze un atașament – pe scurt, să motiveze. Nu a făcut decît să intrige și, în loc să devină „o chestiune de identitate naţională“, a provocat încă o dispută la nivel național.

Întrebarea centrală în toată această peripeție rămîne însă una nerostită: Cumințenia Pămîntului ca să ce? Ca să rămînă a noastră și să fie expusă într-un muzeu al nostru? Da, foarte bine, poate fi un motiv suficient, dar a mai fost și, pentru a rămîne, era suficientă o negociere printre atîtea altele din spațiul politicilor de restituire a patrimoniului. Ca să fie/devină un simbol național, o „chestiune de identitate“? Ar fi bine, dar pentru aceasta ar fi nevoie de o reală „dezbatere de societate“ despre ce vrem cu identitatea națională și cum vedem relația ei cu operele culturale! Ca să rămînă ceea ce este, o operă de artă universală? Foarte bine și așa! Dar ce ne dorim, de fapt?