Ură şi lehamite
Imaginile cu maidanezi fioroşi arătîndu-şi colţii, pe care televiziunile ni le pun în buclă de dimineaţa pînă noaptea, sînt o metonimie a societăţii româneşti actuale; ele vorbesc mai mult despre noi decît despre ei. Să ne înţelegem de la început: nu despre maidanezi vreau să vorbesc aici! Ceea ce mă preocupă este metonimia, această stare de patimă furibundă în sine, care s-a extins ca o epidemie şi pentru care scandalul maidanezilor este doar un episod febril printre altele.
Ca să fiu mai explicit, voi lua ca exemplu cel mai benign caz care îmi trece în minte, fără cea mai mică urmă de relaţie directă cu maidanezii: emisiunea de satiră Starea naţiunii. Am îndrăgit-o la prima vedere şi am urmărit-o cu plăcere pînă la vacanţă, cînd am întrerupt legătura cu „lumea civilizată“. Am revăzut-o de curînd, cu un episod care m-a lăsat perplex: I-auziţi aici ce spune ministrul Muncii, că facultatea şi masterele nu mai servesc la nimic – a lansat realizatorul, continuînd apoi cu o persiflare surprinzător de groasă. Cum e posibil? – m-am enervat eu, gata să mă reped la doamna ministru. După care a urmat declaraţia filmată a doamnei Mariana Câmpeanu: „Nu mai faceţi pur şi simplu o vînătoare pentru masterate şi diplome de nu ştiu ce fel, că nu o să vă folosească la nimic. Dacă faceţi unul sau două, dar faceţi-le serios şi plecaţi de acolo cu nişte noţiuni care o să vă folosească. Degeaba vă umpleţi geamantanul de hîrtie, că nu o să vă folosească la nimic“. Ceea ce spusese doamna Câmpeanu era deci integral opus declaraţiei care i se pusese în cîrcă. Batjocură gratuită, răutate de dragul unei răutăţi.
Nu vreau să fac din ţînţar, armăsar, este doar o picătură în oceanul de răutate gratuită în care ne scăldăm cotidian. Dar într-o picătură poţi să vezi oceanul, se zice. Şi în acest caz, chiar poţi să-l vezi. Iar ceea ce vezi este cumplit: ura este premisa, nu eventuala concluzie: exişti, deci te urăsc; urăsc, deci exist! Nu contează ce spune sau face omul din faţa ta, nu trebuie să ştii sau să afli care îi sînt intenţiile, despre context nici nu se mai pune problema, totul e să fii primul care atacă, de frică să nu atace celălalt. Iar atacul trebuie să fie distrugător, să nu-i mai permită celuilalt să contraatace. Este formatul „dezbaterilor“ mediatice şi al „dialogului“ politic, este norma circulaţiei pe străzile patriei şi grila de lectură a oricărui hater care se respectă, este modelul relaţiilor dintre elite şi mase şi al relaţiilor dintre cei care se cred winners şi cei consideraţi losers; este însăşi societatea românească.
Dar dacă aşa stau lucrurile, aceasta nu mai este o societate, ci planeta maimuţelor! Nu trebuie să ştii prea multă neurofiziologie sau etologie ca să recunoşti aici acel mecanism instinctiv al stării de alertă care declanşează unul sau altul dintre cele două comportamente adaptative ale oricărui animal: atacă sau fugi. Iar problema românilor a început să devină exact aceasta: sîntem cu toţii şi permanent în „stare de alertă“, sur le qui vive, vorba francezului, iar angoasa noastră permanentă este de a şti cînd să atacăm şi cînd să fugim; şi, ca orice animal, cînd nu mai avem unde să fugim, atacăm cu disperare. A sta şi a cugeta au devenit o eroare vitală, care riscă să ne elimine din selecţia socială.
Tradus în termeni mai „umani“, această stare de alertă nu este nimic altceva decît emoţionalitatea difuză care a ajuns să ne orienteze acţiunile, dispreţuind orice avertisment al raţiunii, orice „cenzură“. Percepem şi judecăm totul emoţional, sîntem încărcaţi emoţional, sîntem „un pachet de nervi“, o excitaţie permanentă a sinapselor, care nu mai ştiu cum să reacţioneze. Corespunzător, starea noastră permanentă de alertă nu se poate stinge decît fie în ură – şi atunci atacăm tot ce ne iese în cale –, fie în lehamite –, şi atunci fugim. Fugim în străinătate sau ne retragem la ţară, ne ascundem în casă şi închidem uşa şi televizorul sau ne ferecăm într-un soi de autism depresiv. În acest context, a dori ne-agresiv, a-ţi expune paşnic frustrările şi visele nu mai poate fi acceptat pe planeta maimuţelor, este inutil şi ridicol de... uman.
Cum am ajuns aici? E greu de spus, şi o carte întreagă n-ar fi suficientă. O explicaţie generică şi la îndemînă a dat-o Ted Gurr acum aproape jumătate de secol: deprivarea relativă, sentimentul frustrant al unei inegalităţi cronice faţă de alţi oameni şi/sau al unei distanţe crescînde dintre aşteptări şi realitate, dintre ceea ce credeam că pot sau am dreptul să obţin şi ceea ce am obţinut în fapt. Iar această „deprivare“ este resimţită cu atît mai intens cu cît urmează după o perioadă de relativă bunăstare colectivă şi de optimism: frustrarea va fi atunci mai mare, luînd forma a ceea ce James Davis a descris ca J-curve.
Poate că am aşteptat prea multe de la Revoluţie, poate am fost prea optimişti la fiecare noi alegeri, poate că cei doi, trei ani de relativă prosperitate ne-au făcut prea încrezători, iar toate acestea au ridicat nerealist de sus nivelul aşteptărilor noastre trăite ca legitime. Poate. Ceea ce este însă sigur e faptul că am avut parte de fiecare dată de dezamăgire după dezamăgire după dezamăgire, astfel încît, după ce ne-am fript cu realitatea, suflăm şi în imaginar, convinşi că în tot ce ne înconjoară se ascunde o nouă dezamăgire şi, potenţial, un alt pericol. Am devenit astfel fiare.
Ştim, sărăcia degradează; se pare însă că dezamăgirea cronică e mai rea şi dezumanizează. Atenţie deci, o haită umană este mai imprevizibilă şi mai periculoasă decît una de cîini vagabonzi!...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică, Polirom, 2013.
