Homo branshatus

În prag de vacanţă, o poveste virală pe Facebook mi-a atras din întîmplare atenţia. Dacă o ştiţi, îmi cer scuze pentru cross-posting, cum se spune, dar tot e de luat în considerare pentru cînd veţi dori să vă destindeţi într-o tavernă, bistrot, pub sau chiar cîrciuma satului.

Iată despre ce este vorba. Un restaurant american onorabil şi cu o clientela constantă s-a îngrijorat de faptul că, deşi publicul era acelaşi şi veniturile nu scăzuseră, clienţii păreau tot mai nemulţumiţi şi se plîngeau tot mai mult. Au angajat deci o firmă specializată care să le explice fenomenul şi să le spună ce trebuie să facă pentru a remedia lucrurile. După cîteva tatonări nereuşite, experţii au comparat, pur şi simplu, o înregistrare a sălii de mese din ziua curentă cu una de acum zece ani, exact în aceeaşi zi a anului şi cu acelaşi număr de mese ocupate. Şi iată ce au constatat:

2004

– Clienţii intră în restaurant. Sînt aşezaţi la masă şi li se oferă meniul; din 45 de clienţi, 3 cer să fie aşezaţi la altă masă.

– În medie, le ia 8 minute pentru a alege, şi cer comanda.

– Chelnerii vin, practic, instantaneu şi iau comanda.

– Mîncarea este adusă în 6 minute; 2 clienţi o trimit înapoi la bucătărie.

– După ce mesenii termină de mîncat, se aduce nota şi aceştia pleacă în cinci minute.

– Timp mediu de la sosire la plecare: 1,05

2014

– Clienţii intră în restaurant. Sînt aşezaţi la masă şi li se oferă meniul; din 45 de clienţi, 18 cer să fie aşezaţi la altă masă.

– Înainte de a deschide meniul, îşi scot telefoanele mobile; unii fac poze, alţii, pur şi simplu, îşi fac de lucru cu mobilul.

– 7 din 45 de clienţi îl cheamă pe ospătar şi reclamă faptul că au probleme cu WiFi sau altele similare, legate de mobilul lor. În medie, se pierd cinci minute cu aceste operaţiuni.

– După o vreme, chelnerul vine să ceară comanda. Majoritatea nici nu au deschis încă meniul şi îi cer să revină.

– Clienţii deschid meniul, continuînd să îşi ţină mîinile ocupate cu mobilul. Cînd chelnerul revine pentru a vedea dacă clientul este gata, i se cere să mai aştepte puţin.

– În final, clientul este gata şi face comanda. Timpul mediu de la sosire şi pînă la luarea comenzii este de 21 de minute.

– Mîncarea este adusă în şase minute.

– 26 de clienţi din 45 fac poze cu mîncarea, ceea ce le ia în medie trei minute. 14 clienţi din 45 îşi fac poze cu mîncarea în faţa lor, ceea ce le mai ia în medie patru minute.

– 9 clienţi din 45 trimit mîncarea înapoi la bucătărie, căci se răcise.

– Dat fiind că sînt în continuare ocupaţi cu mobilul, mîncatul durează cu douăzeci de minute mai mult decît în urmă cu zece ani, cînd nu foloseau telefonul.

– Clientul cere nota, dar durează cu 15 minute mai mult decît în 2004, ca să o achite.

– 8 clienţi din 45 se ciocnesc între ei fie cînd intră, fie cînd ies din restaurant, fiind cu ochii aţintiţi pe mobil.

– Timp mediu de la sosire la plecare: 1,55.

În principiu, ştim toate acestea. Cînd am citit rîndurile de mai sus, mi-am adus aminte, de pildă, de o scenă de la Sfîntu Gheorghe, în Deltă, unde patru tineri cazaţi la hotelul cu multe stele de la Anonimul veniseră la cîrciuma populară din sat, fiecare cu laptopul în faţa sa şi, timp de aproape o oră cît m-am uitat la ei, au căutat pe Google informaţii despre... Sfîntu Gheorghe. După care, în capul meu, similitudinile au curs lanţ; elementul lor comun era faptul de a fi branşat la realitate.

Tot întîmplarea a făcut ca, exact cînd mă pregăteam să scriu această pilulă, să-mi cadă ochii pe un articol al lui Mircea Miclea despre „şcoala pentru generaţia digitală“. Cîteva date amintite ca simplă ilustrare dădeau mult mai multă consistenţă acestor fapte aparent doar anecdotice: această generaţie digitală este tot mai narcisistică (în 1980, 19% dintre studenţii americani erau evaluaţi cu trăsături narcisistice, în prezent procentul fiind de 30%; de asemenea, 80% dintre postările pe reţelele de socializare sînt focalizate pe propria persoană), dar tot mai puţin reflexivă (în 1967, 86% dintre studenţii americani considerau că a avea o filozofie personală despre sensul vieţii este important; în 2012, mai rămăseseră 46%). De asemenea, pentru tot mai mulţi tineri, identitatea online (cum apar ei pe net) este mai importantă decît identitatea offline (ce fac în viaţa reală). În sfîrşit, generaţia digitală este tot mai bună la comutarea atenţiei, dar tot mai slabă la concentrarea pe o sarcină, iar memoria a devenit tot mai tranzacţională: nu mai ţinem minte informaţia, ci de unde o putem accesa prin motoare de căutare. Sau, cum ar veni, nu mai ştim cum e la Sfîntu Gheorghe, dar ţinem minte de unde putem accesa informaţia necesară.

A nu ţine cont de această nouă realitate este o prostie; a considera că, de fapt, ea nu este esenţial nouă este o fudulie; dar şi a o preamări ca pe o mîntuire a omenirii este o escrocherie. Drept care, pînă una-alta, mă duc să văd dacă Sfîntu Gheorghe mai există... 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.