Steaguri şi ii
Se pare că nu am fost singurul care a observat (sau i s-a părut…) că anul acesta, de 1 Decembrie, au fost mai multe steaguri tricolore pe străzi, pe maşini şi pe la geamuri. În orice caz, parcă mai multe decît acum doi ani, să zicem – şi, în orice caz, mult mai multe decît acum douăzeci de ani. Îmi aduc aminte că, nu cu mulţi ani în urmă, cine fîlfîia semeţ steagul naţional de Ziua Naţională fie era de la România Mare, fie era etichetat rapid de exaltare suspectă. Şi îmi mai aduc aminte că, la începutul anilor 1990, cînd am nimerit în Norvegia de ziua lor naţională şi am văzut steaguri în fiecare curte, m-am crucit: cum pot fi atît de siropoşi? Văzusem deja prea multe steaguri ca să mai cred în ele!
Acum este însă altceva. Anul trecut am constatat cu uimire că, înainte de Ziua Naţională, dispăruse fasolea din tot cartierul. Pare trivial, dar mie mi s-a părut simptomatic: cînd mîncarea branduită public ca naţional-festivă se mută de pe stradă şi intră în casă, se aşază la masă cu toată familia şi prietenii şi se domesticeşte, înseamnă că sărbătoarea a fost adoptată. Aşa şi acum, steagurile rămîn, desigur, festive, dar, luate în maşină sau acasă, sugerează o anumită asumare a românităţii: în mîinile unor bucureşteni, steagurile au avut, anul acesta, un început de firesc, un soi de mîndrie recuperatorie după prea mult timp de autodefăimare.
În sfera publică însă, naţia a continuat să fie pusă în scenă cu acelaşi patos demonstrativ şi politicianism irepresibil, ca o soacră-mare la nunta singurului fecior.
A început cu preşedintele Iohannis, care a anulat recepţia protocolară de la Cotroceni, şi cu Tăriceanu, care a făcut-o pe a lui la Parlament. La parada militară, preşedintele s-a dus demn la locul lui, fără să dea mîna cu predecesorii săi. Aşa e protocolul, se pare, dar presa a pus imediat reflectoarele pe acest gest, iar lumea a văzut dezbinare şi de data aceasta. 1 Decembrie întîrzie să se aşeze în sufletele românilor în mare măsură tocmai datorită acestei permanente şi excesive politizări a memoriei. De 25 de ani, Ziua Naţională pare a fi o ocazie măreaţă de spălare a rufelor murdare din politică în piaţa publică. A fost mai puţin de data aceasta, dar neîncrederea persistă.
„Simfonia bizantină“ a adus pe scenă, evident, şi puterea ecleziastică. Uşor timorată după gafa de creştinism şi de imagine de la Colectiv, aceasta a ţinut parcă să recupereze prin fastul participării sale la ceremonie. Arhiepiscopul Teodosie al Tomisului a fost primus inter pares, strălucind în trena sa purpurie de vreo trei metri, ţinută de poale de un paj cu potcap şi privirea nedumerită. Obrazul subţire cu trenă se ţine, de acord, dar parcă e şi ceva vanitate în exces în toată această punere în scenă a celor sfinte…
Dar în centrul atenţiei a fost, şi de data aceasta, media, în primul rînd televiziunile. Iar aici, punerea în scenă a fost fastuoasă. În primul rînd, toate prezentatoarele au ţinut să-şi pună ia de sărbătoare ca nişte fete mari care ies la prima horă: tii, ce mai ii! Alături de ele, comentatorii, îmbrăcaţi office, la costum şi cravată, priveau stingheriţi, nemaiştiind ce să facă cu mîinile. Cu o singură excepţie: (deja) eternul şi fascinantul Rareş Bogdan. Ca să nu fie mai prejos de colegele sale, paşa de la Realitatea TV şi-a pus şi el o cămeşoaie populară, care i se înfoia peste fund ca un tu-tu de balerină repartizată în rolul lebedei tricolore din baletul lui Ceaikovski. Iniţiativa de a invita militari de carieră, oameni care au participat la istorie, a fost binevenită şi demnă de tot respectul, dar tocmai pe acest fundal plin de demnitate, tu-tu-ul său arunca totul într-o butaforie de bal mascat de provincie. Patriotismul este un lucru frumos, însă doar atunci cînd nu este ridicol! Iar media a fost din nou, în multe cazuri, ridicolă, în încrîncenarea sa de a pune în scenă, din iubire pentru popor, adevărata mîndrie naţională. Şi aceasta, uneori, în ciuda bunelor intenţii. Doamnelor şi domnilor, ca şi adevărata credinţă, mîndria naţională este (sau ar trebui să fie…) firească: dacă iubiţi într-adevăr românitatea, nu o mai purtaţi ca pe o mască pe care de-abia aşteptaţi să o daţi jos pentru că vă strînge elasticul!
Obişnuiţi deja cu breaking news, am avut parte de aşa ceva şi cu ocazia Zilei Naţionale: „teroristul“ din secuime. Unii comentatori au avut prudenţa să adauge, după fiecare nouă informaţie de la SRI, „aşa zic ei“: totul părea prea pus cu mîna ca să preiei nemestecată întreaga poveste. Putea fi o tragedie? Da, „aşa zic ei“. A fost dejucată în ultima secundă? Da, „aşa zic ei“, doar că era firesc ca o asemenea grupare extremistă să fie urmărită zi şi noapte. A fost un afront? Categoric, dar este de multă vreme. Este grav? Mda, este, dar mult mai gravă este întreaga poziţie strategică a Ungariei în Europa, de la propriii lor extremişti, cărora li s-a dat mînă liberă, la relaţiile strategice cu Rusia, pecetluite prin acordul pentru construirea de către aceasta a noului reactor atomic maghiar la o suflare de vînt de graniţa cu România. Este o problemă europeană, nu locală, o problemă pe care statul român o tratează ca ţăranul căruia vecinul i-a otrăvit găina: supărat şi belicos. Şi de data aceasta am arătat cu degetul spre simptom, dar am eludat boala, am rămas parohiali, incapabili să vedem pădurea din cauza copacului din ograda noastră. Poate nu era cazul, în plină festivitate naţională, să facem prea mult caz. Poate, dar am făcut totuşi multă vîlvă, însă doar atît cît să ne arătăm indignarea patriotică: dintr-o problemă de fond, am făcut un caz tocmai bun de o campanie de awareness: fraţi români, fiţi vigilenţi!
Patriotismul nu este însă o euforie festivă. Şi nici o joacă de copii. Din disperare, din saturaţie, poate din mîndrie ofensată, o parte – greu de măsurat – a populaţiei a început să-şi asume acest patriotism şi să-l poarte cu un oarecare firesc. Pentru reprezentanţii şi „apărătorii“ (mă refer la media) noştri însă, acesta continuă să sune fals şi să semene mai mult a retorică electorală, respectiv a rating.
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Apologia pîrleazului, Editura Polirom, București, 2015.
