Mituri false sau false demitificări?
Mituri desființate: românii nu sunt nici prietenoși, nici ospitalieri! – ne-au anunțat Claudia Spiridon și Remus Florescu în ziarul Adevărul de pe 1 aprilie. Îmi place foarte mult această mișcare – Deșteaptă-te, române! –, și chiar cred că e bine să desființăm mituri iluzorii pentru a reveni cu picioarele pe pămînt. Cu condiția să știm însă ce-i iluzoriu și unde e pămîntul!
Ce-i așadar cu acest „mit al ospitalității”?
În primul rînd, nu prea sînt convins că este chiar un „mit”. Da, „ospitalitatea” apare de mult timp în chestionarele de auto-percepție ca o calitate a românilor, dar este o calitate pe care tot românii o ironizează de multă vreme, tot așa cum fac, de pildă, cu „românul s-a născut poet” (deși sărmanul Alecsandri a vrut să spună cu totul altceva cu acest „logo”!). Nu e deci mare lucru de „desființat” aici.
În al doilea rînd, – și înainte de a-l acuza de mitologizare deșănțată – să vedem ce spune el, „Românul”, despre ospitalitate. Pentru aceasta avem la dispoziție, de pildă, cele zece volume de proverbe, zicători și alte ziceri ale românilor adunate de Iuliu Zanne. Surpriză: nu vom găsi mai nimic despre ospitalitate. Iar ceea ce găsim sună cam așa: ba că atunci cînd ești invitat la masă e bine să mănînci mai întîi pe săturate la tine acasă, ba că la gazda din vecini nu poți să mănînci după pofta inimii sau, pe partea cealaltă, că masa întinsă te lasă cu buzunarul gol. Desigur, sînt satirizări ale celor neospitalieri, dar există și atitudinea de referință față de ospitalitate, care sună așa: cel cu masa să poftească, cel chemat să nu’ndrăznească. Nu s-ar zice deci că mitul ospitalității s-a născut în popor. Dimpotrivă, țăranul pare destul de reticent în această privință.
În sfîrșit: să presupunem totuși că ar fi un mit. Al cui? Al ospitalității sau al firii prietenoase a Românului? Căci ospitalitatea nu e același lucru cu prietenia, sînt din filme diferite! Prima este un ritual social care leagă grupuri de Noi și grupuri ale Celuilalt; cealaltă este o alegere personală între îndivizi. Ca atare, ospitalitatea nu este vreo nobilă trăsătură de caracter a individului și deci nu ține de psihologie: ea este o normă socială de conviețuire cu „celălalt”. Or, mă gîndesc eu, cînd vrei să desființezi ceva, e bine să știi ce; altfel, riști să pățești ca la dentistul distrat care îți scoate măseaua bună... Să aruncăm așadar o privire asupra subiectului.
Ospitalitatea este un rit de trecere. De o parte și de cealaltă a pragului se confruntă două lumi: a noastră, oameni așezați, și a lor, a celorlalți, străini, trecători, necunoscuți despre care uneori nu poți spune nici măcar dacă sînt oameni ca și noi. Ce faci, îi lași să-ți treacă pragul sau îi alungi?
Aceasta a fost o dilemă vitală pretutindeni, din zorii omenirii. Etimologia termenului, detaliată de Benveniste, îi sugerează cu prisosință, chiar și la nivelul bunului-simț, natura dublă: ospitalitatea (care a dat oaspete, ospăț, (h)ospiciu, (ho)spital etc.) și ostilitatea (care a dat ostatic sau oaste) sînt cele două fețe ale unui Janus, care privea străinul și-i cîntărea soarta: oaspete sau ostatec? Un soi de Minister al Afacerilor Externe, care alegea între apartenență și excludere – deci între pace și război. Iar practica ospitalității a fost, în primul rînd, aceea a unei diplomații cutumiare a alianțelor. Homer oferă în acest sens exemplul lui Glaucos și Diomede, care încetează lupta în momentul în care se recunosc ca moștenitori ai unor părinți care își oferiseră reciproc ospitalitatea. Conflictul se încheie și urmează un mare ospăț. Un ospăț, care e legat de oaspete, nu un zaiafet de cheflii. Și aceasta deoarece pretutindeni în lume împărtășirea hranei este însuși mesajul ospitalității, al acceptării celuilalt ca membru al propriei comunități, al unei apartenențe dobîndite.
Românii au poate cel mai frumos și explicit cuvînt pentru aceasta: a omeni, adică a-l transforma pe Celălalt în Om ca și tine și a-l trata „omenește” – angajîndu-l însă și pe celălalt, prin legile nescrise ale reciprocității, să procedeze la fel. A-l „omeni” pe celălalt, pe străin, pe călător este un ritual străvechi și general, pe care l-am practicat și noi cu mult înainte de a afla că sîntem români, dar nu pentru că „poporul” nostru ar fi fost așa, bun și prietenos din fire, ci pentru că așa era rînduit. Și așa a fost rînduit pretutindeni în lume.
Dacă vorbim deci despre ospitalitate (și nu despre prietenie!), aceasta nu este un mit, ci o realitate a societății țărănești din România: da, am fost mult mai ospitalieri decît societățile occidentale (și încă se întîmplă să mai fim), dar nu pentru că așa ar fi fost „firea românului”, ci pentru că am fost mult mai puțin – și mai tîrziu – moderni decît acestea. Și am aflat despre noi că sîntem „ospitalieri” de-abia cînd am constatat că ei nu sînt.
De ce? Deoarece societățile occidentale au înlocuit de mult comensalitatea ospitalieră cu manières de table, gazda cu restaurantul și, în general, ospitalitatea între comunități, devenită inutilă, cu politețea între indivizi, devenită indispensabilă pentru buna funcționare a societăților. Iar această politețe este acum un modus vivendi: cînd un funcționar, un chelner sau o vînzătoare îți zîmbesc, nu o fac pentru că le ești simpatic sau pentru că sînt ei, așa, prietenoși din fire, ci pentru că au învățat că, în acest fel, conviețuirea tuturor este mult mai plăcută și eficientă.
Exact asta nu am învățat noi. Nu prea am avut cînd, recuperăm, dar sîntem încă structural nepoliticoși. Putem (supra)compensa uneori prin exces de (falsă) politețe sau prin bruscă simpatie, dar nu am făcut încă din politețe un modus vivendi. Mai mult, am tot avut motive să considerăm că politețea nu rentează, că e pentru loseri și, în consecință, am început să ne visăm barosani și să devenim baroni. Nepoliticoși prin condiție, unii au devenit mitocani prin vocație.
Lipsa ospitalității nu este deci decît un fals mit. Lipsa politeții este însă o crudă realitate. Mare atenție deci cu „desființarea miturilor”, căci s-ar putea să rămînem fără măseaua bună și să le lăsăm pe cele cariate netratate!...
