Viaţa ca o madlenă

– jubilează un tînăr bine făcut, probabil american, în timp ce mai face un ultim

al unor stalactite din peştera Postojna. Vecinul său de turism, un nordic blond şi zîmbitor, îl aprobă şi se angajează în cîteva replici pe care nu le mai aud. Le răspund în minte, spontan, că

Sună subtil şi profund, dar nu este decît o revoltă aproape organică, al cărei înţeles îmi scapă însă. Mergem cu toţii spre ieşire, dar acest dialog mut mă urmăreşte tot restul zilelor. 

Am şi eu un aparat de fotografiat, destul de bun, pe care îl iau (aproape) totdeauna cu mine cînd plec undeva, dar pe care, de cele mai multe ori, îl uit în bagaje pînă la întoarcere. Nici de data aceasta nu-l scosesem din maşină. Mai mult decît atît, cînd totuşi fac nişte fotografii, am sentimentul unui şcolar conştiincios care îşi face temele; apoi le uit pe undeva în memoria calculatorului sau, printr-un act ratat recurent, dau un

nonşalant. La ce bun o fotografie cînd mi-a plăcut atît de mult ceea ce am văzut… 

Cu cît mă gîndesc mai mult, cu atît îmi dau seama mai bine că întreaga mea „memorie“ este organizată, de fapt, în acest fel. Observasem de mult timp, de pildă, că toate oraşele prin care am trecut se organizează de la sine, în amintirea mea, într-un mod oarecum telescopic: toate într-unul. Este Oraşul meu,

de pretutindeni şi de nicăieri, un peisaj intern, plin cu străzi, pieţe, unghiuri, clădiri şi arome distincte, dar care aproape niciodată nu sînt cele ale localităţii în care mă aflu. Mi s-a întîmplat de multe ori să „recunosc“ un loc şi să-i atrag şi pe ceilalţi pe un traseu de care eram sigur că duce la o biserică sau o terasă „cu peisaj“, unde ne puteam bea cafeaua şi privi în linişte fizionomia inconfundabilă a

Am rătăcit astfel de nenumărate ori, căci amintirea era din alt oraş – sau din multe alte oraşe la un loc. Adesea am descoperit însă, în acest fel, alte locuri ce aveau să intre apoi în palimpsestul meu urban. 

Acelaşi lucru cu oamenii. Cu studenţii mei, de pildă: ani şi ani la rînd, cînd se întîmpla să mă văd cu mai mulţi dintre ei undeva, nu am făcut niciodată prezentările, convins fiind că se cunosc toţi între ei; de-abia recent, după ce mi s-a tot atras atenţia, am început să-mi dau seama că între unii dintre ei sînt diferenţe de decenii. Ca şi în cazul „oraşului“, în amintirea mea ei rămîneau însă „studenţii“. Cei de care mă legasem, care îmi deveniseră prieteni, căci pe ceilalţi îi uitasem şi, chiar dacă ne despărţiserăm doar cu un an în urmă, nu îi recunoşteam şi legam o conversaţie uşor senilă, prefăcîndu-mă că ştiu despre ce vorbesc. Dar nu ştiam şi nu voi şti niciodată… Cu prietenii, puţini, continui şi în prezent o conversaţie de acum douăzeci sau treizeci de ani, fără să realizez trecerea timpului: oamenii, cei de care rămîi ataşat, sînt şi ei

eterni. O colegă de şcoală primară, devenită între timp om politic important, mi-a şi atras atenţia, de curînd, că mă port cu ea ca pe vremea cînd jucam leapşa împreună. Într-adevăr, trebuia să-mi dau seama că ceva se schimbase: se îngrăşase puţin… 

De asemenea, lecturile mele ţin de acea cultură generală despre care se spune că reprezintă ceea ce rămîne după ce ai uitat totul: nu mai ţin minte nimic din tot ce am citit! Dar nu voi uita niciodată starea de înţelepciune din

imaginea potecilor din

a lui Buzzati, acel drum de ţară dintr-o nuvelă a lui Hesse, nu mai ştiu care, atmosfera din

starea de „sfîrşitul jocului“ din Cortázar sau personajele lui Saramago. Singurul text pe care îl ţin minte este o nuvelă scurtă a lui Buzzati, dar aceasta pentru că am folosit-o în repetate rînduri, la cursuri, ca metaforă a cunoaşterii sociale. Într-o discuţie cultă despre literatură fac astfel figură de analfabet; am avut însă o tăcere fascinantă cu un amic care se îndrăgostise şi el, în copilărie, de Julien Gracq. 

Punînd toate aceste lucruri laolaltă, ca reacţie involuntară la sentinţa turistului fotograf de la Postojna, am ajuns să mă întreb dacă e ceva în neregulă cu mine. Nu cred… Ba chiar am ajuns să-mi placă şi mai mult această inapetenţă a mea pentru

şi să mă îndrăgostesc pe măsură de

. Nici o carte de psihologie nu face, din cîte ştiu, această distincţie şi, în mod cert, ea nu corespunde nici unei „localizări“ identificate sau identificabile pe creier de către vreun neuro-psiholog. Şi totuşi, dincolo de cuvintele pe care le-am alege, o astfel de distincţie cred că există. Vedeţi, am impresia că „memoria“ ţine de

în timp ce „amintirea“ aparţine lui

Pe vremea cînd studiam psihologia, reprezentarea care ni se oferea era aceea a unui depozit de vechituri utile, eventual bine ordonat, clasificat, numerotat şi, astfel, „accesabil“: „stocarea informaţiei“ era formula canonică. Desigur, este necesar să stochezi informaţie: se cheamă

. Apariţia calculatorului, cu „memoria“ sa tot mai cuprinzătoare, a însemnat, din acest punct de vedere, o externalizare a depozitului nostru de informaţii, iar „învăţarea“ a devenit tot mai puţin utilă. Acelaşi lucru şi cu fotografia, mai ales intrată şi ea în epoca digitală. Ne depozităm undeva în afara noastră şi păstrăm cheia la o distanţă de un click.

Amintirea este însă altceva. Ea nu se învaţă, ci se trăieşte; nu este a noastră, ci este noi înşine. Tot o informaţie, în ultimă instanţă, dar nu acea informaţie pe care o „posezi“, o ai ca să o foloseşti, ci o informaţie dragă, cu care te identifici, care devine fără a prinde chiar de veste tu însuţi. După cum remarca un prieten psihanalist, cu toţii am făcut experienţa acestei diferenţe în şcoală, cînd, cu excepţia „tocilarilor“, am ajuns să ne „ataşăm“ de o materie, în timp ce altele nu s-au lipit de noi nici în ruptul capului. Şi am ajuns să urmăm acea materie pentru că „am avut un profesor bun“ – şi ne-am identificat, fără să ştim, cu acesta.  Amintirea este, de fapt, o astfel de identificare: prietenul, peisajul, mirosul, ideea de care ne amintim sînt noi înşine. Sînt, împreună, o madlenă a propriei noastre vieţi. 

Turistul fotograf avea dreptate, în felul său: fotografiile

memoria. Dar acea „memorie externă“, ca la calculator, pe care o poţi lua pretutindeni cu tine pentru a o accesa cînd, cît şi cum doreşti.

ca să spun aşa: poţi să-ţi comanzi un eu sau altul, după dorinţele de moment. Amintirea este un meniu unic, pe care îl afli la sfîrşitul vieţii; pe vremuri se chema destin sau soartă. Am cîştigat libertatea de a ne detaşa de soartă, cu o condiţie: să rămînem branşaţi!… 

Fascinaţia diferenţei. Anii de ucenicie ai unui antropolog,