Charlie est ailleurs

– Tu ce ai căutat acolo?
– Cum adică? mă nedumiresc eu. Nu era normal să mă duc şi eu să văd ce se întîmplă?
– Mda, mă rog, dar care a fost motivaţia ta?
– Eram curios... ezit eu.

Nici unul dintre colegii de colocviu cu care stau de vorbă nu fusese la „marşul republican“. Fiecare avea motivaţia sa, dar toate aceste motivaţii erau legate, într-un fel sau altul, de refuzul de a participa la această „recuperare politică“. Erau cîţiva dintre celelalte milioane de francezi, cei care nu au participat la marş şi pe care nu îi vedem în media. Nici unul nu era însă indiferent, ba dimpotrivă. Odată lansată, discuţia lor s-a înflăcărat rapid şi, după cîteva minute, uitaseră deja de existenţa mea. Ca de atîtea alte ori, conversaţia a devenit una franco-franceză.

Am coborît la Bastille şi am făcut o coadă de peste jumătate de oră ca să pot ieşi din metrou şi să pătrund în piaţă. Cîţiva africani vindeau pe doi bani ecusoane şi postere cu Je suis Charlie. Am pornit-o pe Faubourg Saint-Antoine, lipindu-mă de cîte un grup ca să trag cu urechea, dar majoritatea vorbeau pur şi simplu despre una şi alta. Erau însă acolo, fiecare cu Je suis Charlie al său, prezenţe senine, dar ferme. La un moment dat, un grup s-a format în faţa unei clădiri ciudat de dărăpănate. Era un azil pentru refugiaţi, care tocmai fusese închis. În faţa lui – cîţiva africani şi asiatici cu pancartele lor, cerînd relocare, şi nu alungare. Un domn mai în vîrstă îi arăta furios cu degetul: „Sigur, să vă relocăm, ca pe urmă să veniţi şi mai mulţi... să ne sufocaţi... să...“ Nu aud decît crîmpeie de fraze, dar îmi este clar despre ce este vorba. Unii se apropie de grup şi îi dau dreptate domnului supărat; alţii se uită pieziş şi trec mai departe. Pe treptele clădirii, o fată de vreo 15-16 ani stă chircită, cu ochii în gol şi un carton în braţe, pe care scrie Moi j’y suis pour rien – eu n-am nici o vină...

Am mers la pas mai departe, dar curînd coloana s-a oprit. Ne-am dat seama cu toţii, la un moment dat, că pe strada transversală din faţă treceau autocarele fumurii cu şefii de stat. Cînd a apărut prima maşină, lumea a început să aplaude. O doamnă în vîrstă de lîngă mine mă întreabă ce se întîmplă. „Trec Hollande şi şefii de stat“ – o lămureşte o altă doamnă. „Şi d-aia aplaudă lumea?“ – se indignează doamna în vîrstă. „Păi, nu ei ne-au adus în situaţia asta? E culmea să-i mai şi aplaudăm acum!“ „Aveţi dreptate“ – intervine şi un domn – „nu pentru politicieni am venit aici!“ La al doilea autocar, mai multe degete se îndreaptă, discret, în jos. Sînt participanţii la marş pe care nu-i vezi pe ecrane.

Coloana e blocată, aşa că o iau spre Place d’Aligre, în căutarea unei cafele în linişte. Mă aşez într-un bar care se dovedeşte a fi ţinut de nişte arabi. Clienţii din cartier sînt majoritatea francezi. Cei mai mulţi se duc la patroană de cum intră în bar şi o îmbrăţişează. Lîngă mine se aşază un beţiv, care-şi ţipă delirul. E singura persoană indiferentă pe care am întîlnit-o în acele zile. Din cînd în cînd, se ridică în picioare şi ţipă cît îl ţin plămînii: Ta gueule! „Gura!“ Poate că, de fapt, nici el nu este chiar aşa de indiferent...

Îmi reiau marşul spre Place de la Nation şi privesc atent de jur împrejur. Identific steagurile a cîtorva zeci de ţări. Într-un copac, un tînăr ţine steagul Braziliei. Ăsta de unde o mai fi apărut? – mă întreb în sine mea. Apoi dau nas în nas cu un tînăr arab, tăcut, care ţine la piept un carton mare pe care scrie Charlie akbar. Mă opresc într-un soi de moment de reculegere. Aveam să mai întîlnesc şi alţii pe parcursul zilei.

În mijlocul mulţimii mă întîlnesc, miraculos, cu o fostă studentă, care îşi face studiile la Paris, de ceva vreme. Ne îmbrăţişăm fericiţi şi hotărîm să ne retragem la o bere, undeva, să schimbăm impresii. Terasele sînt foarte aglomerate, dar reuşim în cele din urmă să ne găsim un loc.

Urmează un schimb ciudat de replici, presărate mai mult cu mda şi hm. Nu ştim prea bine ce să zicem. Deocamdată însă, cîteva lucruri par să ne fie clare. Mai întîi de toate, că e greu – şi puţin recomandabil – să încerci să-i înţelegi pe francezi, aşa, din avion. Au dezvrăjit credinţa şi au despărţit Biserica de Stat doar pentru a instala în loc o altă religie: Republica. Cu aceasta nu se joacă – chiar dacă şi ea constituie permanent obiectul celor mai teribile jocuri de cuvinte şi al unei autoironii descumpănitoare. Umorul, care are însă ingredientele sale tipic franţuzeşti, este şi el un cult republican; on n’y touche pas! Cum spunea un jurnalist francez la Bucureşti, francezii rîd despre orice (şi în primul rînd de ei înşişi...), dar nu cu oricine; şi cine nu înţelege, e treaba lui: rîsul nu are limită. Autolimitarea umorului este, astfel, precum o femeie doar puţin gravidă; limitările externe, mda, poate, dar sînt un soi de chiuretaj...

Discuţiile despre islam şi creştinism apoi, toate aceste comparaţii violent tendenţioase sau înţelept moderate de care e plin spaţiul public, toată această fantasmă a „ciocnirii civilizaţiilor“: cîtă vorbărie inutilă! Toate religiile Cărţii, ca să ne limităm la ele, sînt bune, dar în numele fiecăreia s-au făcut o groază de rele. În numele, nu din cauza lor! În cazul Charlie, de pildă, în amonte se află societatea, nu religia. Paiul din ochiul religiei ne face să nu mai vedem bîrna din ochiul societăţii. Nu islamul atacă şi creştinismul se apără, ci societăţi şi/sau grupuri sociale se ucid între ele. Nu islamismul a generat terorismul, ci terorismul s-a legitimat prin islamism, transformîndu-l în fundamentalism. Ce-i drept, odată instituţionalizat, acest fundamentalism generează un terorism tot mai neîngrădit, care antrenează, practic inevitabil, un contraterorism tot mai demăsurat. Pînă cînd, pînă unde?...

Ne blocăm. Atît optimismul, cît şi pesimismul şi-au pierdut din consistenţă. În tăcerea care se aşterne între noi, aud parcă avertismentul lui Kundera: La vie est ailleurs. Charlie est ailleurs – îmi trece mie prin minte...

În zorii modernităţii, Montesquieu lansa întrebarea sa fondatoare: comment peut-on être Persan? În prezentul nostru postmodern – şi indiferent de cum va arăta răspunsul la fenomenul Charlie –, o întrebare similară ar putea fi formulată: comment peut-on être Charlie?

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordine domestică şi criza omului, Editura Cartier, 2013.