Pro-şura şi patrimonializarea fînului

Chiar aşa se cheamă mica broşură pe care tocmai am primit-o: Proşura – construcţii vechi pentru timpuri noi. Este prezentarea unei campanii de cercetare-acţiune realizată în Ţara Chioarului de o echipă de arhitecţi însoţită de socio/etno/ antropologi sub îndrumarea omniprezentei Fundaţii PRO Patrimonio şi a Asociaţiei Cîte-n lună şi-n mansardă. Obiectivul? Re-evaluarea rudelor sărace ale gospodăriilor ţărăneşti din zonă, şurile, cu intenţia „de a realiza propuneri simple prin care construcţiile vechi să-şi găsească o nouă utilitate în prezent.“

Rudele sărace, spuneam, dar e greşit spus, căci ele sînt văzute astfel doar dinspre oraş, în gospodăriile de crescători de vite din Maramureş şi de aiurea şurile fiind mai făloase decît casele, înălţate din lemn de stejar, „cu sori, păsări şi alte motive meşteşugite pe porţile lor, încît ai crede că nu adăpostesc animalele şi fînul, ci sînt obiecte de preţ.“ Pe de altă parte, o privire mai atentă descoperă nu numai varietatea formelor şi a ornamentelor, ci şi o cunoaştere locală, un savoir-faire profund, menit să asigure bunăstarea vitelor şi conservarea fînului, care nu este un lucru atît de simplu pe cît ar putea să pară.

Şi ajungem astfel la adevăratul obiect de patrimoniu, din care şura este doar un element component: arta fînului, fînăritul, ca să spunem aşa, un adevărat patrimoniu imaterial reprezentativ pentru România şi excepţional pentru Europa. Pentru mine şi alţi colegi, nu chiar novici în ale ţărăniei, a fost nevoie însă de o echipă de biologi suedezi ca să înţelegem cu adevărat acest lucru. Timp de cîţiva ani, aceştia au bătut păşunile Maramureşului, uimiţi de fiecare dată cînd descopereau nu ştiu ce plantă sau gînganie pe care „la noi nu o mai vezi decît în cărţile de specialitate“ şi care fac parte dintr-un ecosistem al fînului practic dispărut din majoritatea spaţiilor europene. O uimitoare biodiversitate, altfel spus, dependentă de o anumită practică a „fînăritului“ pe care ţăranii noştri încă o mai cunosc, chiar dacă renunţă pe capete la ea dintr-un motiv lesne de înţeles: creşterea vitelor încetează să mai fie preocuparea lor principală. Pe de altă parte, în aval, această artă a fînului este legată de o anumită calitate a produselor lactate, astfel încît colegul meu, Bogdan Iancu, a inventat cuvîntul neaoş cheesescape (parafrază la neologismul ethnoscape, lansat de un antropolog american). Căci, într-adevăr, spaţiul păstorilor este un soi de lacto-peisaj, de la biodiversitatea fascinantă pentru biologi, la gastro-diversitatea plăcută consumatorilor de brînzeturi.

Dar ce poate fi atît de fascinant la fîn? Ei bine, lista de cunoştinţe şi practici locale legate de „fînărit“ este lungă. Ea începe cu o bună cunoaştere a pămîntului, a terenului de fîneaţă şi a tehnicilor de întreţinere a acestuia. Dacă despre practicile de rotaţie a culturilor şi despre lăsarea periodică în pîrloagă mai ştiam şi eu, ca tot omul, despre arta „pîrjolitului“, mai exact a curăţării terenurilor prin foc, explicaţiile biologilor suedezi mi-au depăşit şi cea mai extravagantă imaginaţie. În primul rînd că, din motive care se leagă de un întreg lanţ biochimic, fără foc, adio biodiversitate pastorală, cu urmări corespunzătoare pentru gustul brînzeturilor. Dar mai ales întreaga artă a focului, care presupune o bună cunoaştere nu doar a vînturilor şi umidităţii solului din zonă, ci şi a vegetaţiei şi a modului în care ard diferite plante. Căci unele ard mai rapid, cu flacără mai mare, ceea ce produce schimbări bruşte ale curenţilor de aer, care, la rîndul lor, pot duce la incendii, în loc de „curăţare“ a terenului. Astfel, în urma unor incendii devastatoare, guvernul Australiei a hotărît să elaboreze ghiduri speciale şi să-i (re)înveţe pe fermieri cum să practice această artă. La rîndul nostru, mai în glumă, mai în serios, ne-am gîndit zilele trecute, la o cafea în Sibiu, să depunem un proiect de şcoală de vară pentru piromani profesionişti, pentru a reanima arta pe cale de dispariţie a curăţării pămînturilor prin foc.

Lucrurile merg însă mai departe. Cositul este, la rîndul său, o tehnică adaptată solului şi zonei, cu calendarul său local. După cosit, urmează făcutul clăilor de fîn, cu tehnici diferite după zone, de la uscatul prin copaci la diferitele forme de „speteze“ în jurul cărora se înalţă căpiţele, permiţînd un gol în interiorul lor, care oferă o uscare uniformă. O colegă mi-a spus că Horia Bernea recunoştea diversele zone „etnografice“ după forma şi alcătuirea căpiţelor; nu cred că mai sînt însă mulţi capabili de o asemenea performanţă... Nu în ultimul rînd, hrănitul animalelor, care nu este lăsat nici el la voia vacilor sau a oilor, ci ascultă, şi el, de reguli raţionale de alimentaţie şi eficienţă.

Tot acest complex de tehnici şi produse, de la şură pîn’ la gură, constituie incredibilul patrimoniu naţional al fînului. Constituie sau, mai corect spus, ar trebui să constituie obiectul unei patrimonializări de urgenţă, căci, inevitabil, este şi el pe cale de dispariţie. Un patrimoniu imaterial UNESCO, deoarece chiar reprezintă un complex unic de diversitate biologică şi culturală cu care, dacă l-am cunoaşte – şi recunoaşte! – chiar am avea cu ce să ne mîndrim. Mai mult, un patrimoniu care priveşte, inevitabil, cu un ochi la trecut, dar cu celălalt se uită la viitor, permiţînd exploatarea sa benefică. Din acest punct de vedere, „patrimoniul fînului“ atinge cel puţin trei mize magice ale strategiilor de dezvoltare rurală: biodiversitate, sustenabilitate şi calitatea produselor.

Românul, născut poet, vede însă valori patrimoniale doar în dansuri şi doine...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică, Polirom, 2013.