Hotel Ambos Mundos (II)
– Salsa: celălalt corp –
Vă mai aduceți aminte, din episodul anterior, de scena cu britanicul dansînd în ploaie și încercînd să-și protejeze partenera cubaneză sub o umbrelă, în timp ce aceasta se rotea în jurul lui fugind de umbrelă, îl provoca, rîdea și dansa? Ei bine, astfel de scene se repetă la tot pasul. Într-o dimineață, de pildă, am ajuns mai devreme la micul dejun de pe splendida terasă a hotelului în care stăteam. Nu era încă nimeni. O chelneriță tînără își îngîna pentru ea o melodie și aducea la mese vrafurile de farfurii unduindu și trupul pe ritmul muzicii ei interioare. Cînd m-a văzut, a roșit puțin, s-a oprit o secundă, apoi a venit zîmbind provocator către mine și m-a invitat la dans.
Desigur, este și mult „performance“ pentru turiști, dar atunci miroase de la o poștă a Festivalul „Cîntarea Cubei“. Chiar și atunci, formațiile bune uită la un moment dat de turiști și se întorc în lumea lor, în corpurile lor. Îmi aduc aminte, de pildă, de o scenă de la un complex din Varadero, unde am stat altă perioadă de timp, și unde a venit o astfel de formație de „nueva tradición“ să-i încînte pe turiști. Aceștia chiar se mișcau, încîntați, fiecare în felul său. Într-un colț, retrasă, am zărit o cubaneză în vîrstă (să tot fi avut vreo șaptezeci de ani), mișcîndu se cu grație în ritm de salsa. Pe măsură ce se intensifica ritmul, mișcările ei deveneau tot mai ample, mai precise și, da, asta era: mai erotice! De acum, bătrînica dansa în lumea ei, în corpul ei – care era lumea ei. Orchestra a văzut-o și, brusc, a schimbat ritmul și tonalitatea. Turiștii au dispărut ca prin farmec, nu mai erau decît muzicienii și bătrîna cubaneză, în lumea lor. Căci, da, este o întreagă lume, cealaltă lume, a corpului neîncorsetat.
Tot ce înseamnă cultură și civilizație occidentală s-a născut sub semnul „corsetului“. Acesta apare odată cu creștinismul (care, și din acest punct de vedere, se înrudește cu islamismul): trupul trebuie „încorsetat“, adică stăpînit și controlat (mai ales cel al femeii), deoarece este întruparea păcatului. Corpul nu are deci voie să aibă o viață a sa, trecătoare, astfel încît să asigure viața veșnică a sufletului. „Civilizația“ occidentală, ne spune Norbert Elias, este, de fapt, lunga istorie a controlului corpului „natural“ pentru a l „încorseta“ în standardele spirituale ale corpului bine temperat. În secolul al XIX-lea apare corsetul propriu-zis, iar în 2017, acesta își face reapariția ca un „must-have“ al modei zilei. Eliberarea corpului, care începe prin 1960, aruncă acest corset al tuturor la vechiturile istoriei, însă doar pentru a permite fiecăruia să-și aleagă propria sa formă de „corset“ – și, astfel, de
(auto)control. Acum, nu autoritatea (ecleziastică și/sau administrativă) își impune regula, ci societatea însăși, prin mòdele de consum pe care le propune – adică, în ultimă instanță, le impune: fitness, body-building, liposucție, diete etc. nu sînt decît forme invizibile de corset. Dansul eliberează și el corpul, renunță la regulile dansurilor de salon, de pereche etc., pentru a permite fiecăruia să danseze „liber de orice constrîngere“, așa cum simte. Și toți ajung să simtă și să danseze la fel – chiar dacă fiecare dansează de unul singur și doar pentru el. Dansul se mondializează și el, pe ritm de world music. Totul devine fusion, pentru a permite fiecăruia să se simtă el însuși în orice cultură alteră. O antropoloagă americană vorbea despre „eating the Other“ pentru a descrie pasiunea pentru bucătăriile etnice din orașele occidentale. Corespunzător, putem vorbi și despre „dancing the Other“ ca pasiune de a-l „încorpora“ pe Celălalt prin experiența existențială a dansurilor exotice. Dar există un soi de indecență a acestui plagiat corporal: nu poți să ieși, onest, din propriul corp, nu poți să dansezi ca altul, poți doar să-i imiți mișcările. Din acest punct de vedere, tentația hipsterilor pentru manele este un simulacru de dezîncorsetare, de dancing out of the box, echivalent corporal al thinking out of the box – un intermezzo mult visat al vieții in the box; dar, oricîtă jubilație de moment ar aduce, rămîne un plagiat între ridicol și grotesc.
În Cuba – și, cu certitudine, în multe alte părți similare –, realizezi că, într-un fel, nu există decît două feluri de dansuri pe lumea asta: de „salon“ și de „plantație“. Primele sînt elegante, dictate de reguli rafinate ale corpului încorsetat, celelalte sînt vii, expresii ale corpului „primitiv“, dar neîncorsetat. Uneori, dansurile de plantație sînt „creolizate“ și migrează în salon pentru a-l „elibera“, pentru a aduce pasiunea sau revolta, ca în cazul tangoului sau al vechiului rock’n’roll, cu origini afro-americane, dar atunci sînt curînd canonizate în „pași de dans“. Alteori, rezultatul mimetic este grotesc, ca în cazul muzicii latino devenite… macarena. Sau care este transformată, în general, în muzică latino comercială: nu știu cum fac, dar chiar și atunci cînd vor să fie pop sau rap, tot manele de telenovelă ies – un ritm pe care acum dansează o lume întreagă. Or, așa cum limba nu constă doar în a învăța cuvinte, nici dansul nu constă doar în a performa mișcări, oricît de bine le-ai învăța.
În Cuba, pe ferestrele mereu deschise (sau inexistente…) ale caselor, în baruri sau pe stradă, vezi femeile cubaneze indecent de „plinuțe“ pentru gustul occidental, care își provoacă soții cu nurii rotunjimilor lor debordante și citesc în ochii acestora iubirea pe care le-o poartă. Erotismul, nu sexualitatea, este parcă înscris cultural în corpurile lor; este o artă, desigur, dar nu o cosmetică. Mai mult: în Muzeul de Artă Cubaneză Contemporană, vulva este prezentă într-o mulțime de tablouri, fără însă cea mai mică urmă de indecență. Este aproape un principiu vital. Bărbatul este aducător de moarte, femeia este purtătoare de viață, existența umană este compunerea (copulația) celor două elemente. Această viziune a contopirii dintre Eros și Thanatos abundă în literatura latino-americană, pe care europenii, neștiind cum să o clasifice în canonul lor literar, au numit-o „realism magic“, cînd ea este, de fapt, doar sui generis realistă. În memoria mea livrescă, nimic nu egalează însă o scenă de acest gen din Conversație la Catedrala de Mario Vargas Llosa.
Pe tot parcursul șederii în Cuba, am fost fascinat de „celălalt corp“. Dar, ca să fiu onest, m-am bucurat să-mi regăsesc propriul corp odată întors acasă. Se pare că „spiritul“ este mai flexibil și ecumenic, dar corpul se dovedește a avea niște limite pe care le descoperi doar atunci cînd le depășești. Nu-mi rămîne deci decît să închei, parafrazîndu-l, școlărește, pe Pascal: Le corps a ses raisons que la raison ne connaît point!…
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Școala Națională de Științe Politice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: De ce este România astfel? (coord.), Editura Polirom, București, 2017.
