E un banc faimos, din seria bancurilor filozofice, probabil că-l știți. Cică niște preoți budiști se hotăresc să viziteze Lumea Nouă. Iau avionul și ajung pe aeroportul din New York. Acolo se așază pe niște scaune și așteaptă în liniște. Trece o zi, trec două… La un moment dat, un ofițer din paza aeroportului se apropie de ei, intrigat, și-i întreabă ce se întîmplă. Ne-am hotărît să vizităm Lumea Nouă, așa că am venit la New York. Corpurile noastre au ajuns, acum așteptăm să ajungă și sufletele – îi explică mai-marele budiștilor. În cazul meu, a fost exact invers. M-am hotărît să vizitez cealaltă Lume Nouă, așa că am ajuns la Havana. Sufletul mi-a fost pus la încercare din prima clipă și a rămas alert zi și noapte. Corpul însă a refuzat să mă însoțească, astfel încît, pe zi ce trecea, mi se făcea tot mai dor de el.

Am nimerit la hotel Ambos Mundos, în inima Havanei, unul dintre acele edificii baroce copleșitoare ale protipendadei coloniale spaniole, vecin de cameră cu Heming­way, care stătuse ani de zile acolo, și înconjurat doar de turiști occidentali. Eram în „ambos mundos“, în ambele lumi, cea veche și cea nouă, enigmatic una și aceeași.

De fapt, de cum ieșeai din hotel, chiar erau două lumi: noi aveam o monedă (CUC, echivalent cu un euro), ei au altă monedă (CUP, echivalent cu 0,04 CUC); ei au un salariu mediu lunar de aproximativ 50 de euro, noi, în mod cert, mult mai mult. Avem două economii paralele – mi se explică. Și asta se vede de cum pui piciorul în Cuba. În sfîrșit, noi aveam la dispoziție niște spații, ei – altele: „Havana are trei mari cartiere frecventate de străini: Centro Habana, Habana Vieja și Vedado. Nu vă aventurați mai departe, eventual doar în Miramar; e periculos!“ – ne avertizează Trip Advisor. Dar nici lumea „lor“, deși clar distinctă, nu părea omogenă, în ciuda imaginii oficiale că istoria lor a născut aici o „rasă“ nouă și unitară, „rasa cubaneză“. Nu sîntem un melting pot, sîntem un mozaic – își permite să nuanțeze, discret, Huberto, un ghid vorbind cea mai curată engleză, deși nu a ieșit niciodată din Cuba. Și sînt un mozaic pestriț care umple străzile: descendenții spaniolilor și ai altor europeni, apoi ai americanilor, urmașii celor peste trei milioane de sclavi africani, cei ai arabilor veniți odată cu spaniolii și, nu în ultimul rînd, cei ai sutelor de mii de chinezi aduși ca forță de muncă începînd din 1857 (Havana are unul dintre cele mai vechi China Towns din lume). În ultimii ani, au venit în Havana și nepoftiți din „Oriente“, care au squat-at Centro Habana, taxați imediat drept „palestinos“. Se declară toți la fel, dar nici comunismul nu i-a făcut să fie chiar egali…

 Ieșim din hotel, ne așezăm la o terasă și, ca să intrăm în atmosferă, comandăm cîte o piña colada. Prima imagine, care avea să ne însoțească pretutindeni: dansul. Formații dintre cele mai diferite trec pe la fiecare terasă și cîntă dezlănțuit. Cînd nu sînt turiști, cîntă pentru ei și pentru trecătorii cubanezi. Cînd cred că nu le vede nimeni, chelnerițele debarasează pe ritm de salsa. La o terasă alăturată, un englez între două vîrste s-a ridicat de la masă și începe să danseze, privindu-și cu atenție vîrful picioarelor. O cubaneză i se alătură și îi arată ce să facă cu picioarele lui. Fața britanicului respiră extazul. Cad primii ­stropi de ploaie, drept care gentlemanul englez scoate o umbrelă și încearcă să o protejeze pe partenera sa de dans. Aceasta rîde și se învîrte tot mai rapid în ritmul de salsa, se îndepărtează, îl provoacă și dansează, dansează… Britanicul rămîne locului cu umbrela în mînă, o privește și zîmbește depeizat.

 Pe trotuarul din față trece, într-un cărucior improvizat din lăzi, împins de un copil taciturn, mumificarea seculară a unei negrese, al cărei suflet este încă bîntuit, evident, de sclavia de pe plantații; pe tro­tuarul pe care mă aflu, trei cubaneze joviale, îmbrăcate în fustele colorate de pe aceleași plantații, se fotografiază cu turiștii și le vînd „păpușa cubaneză“, o păpușă din cîrpe cu o rochie înflorată ca a lor, cu un cap alb, dar care, cînd o răstorni, scoate la iveală dintre fuste un alt cap, negru. Choteo, umorul cubanez, hazul lor de necaz…

Povestea mașinilor americane este prea cunoscută ca să te mai surprindă, dar impresia că asiști la cea mai mare și permanentă paradă de mașini de epocă din lume nu te poate lăsa nepăsător, iar coexistența lor cu vechi Pobede, Moskvich-uri și Lade adaugă o tentă de ironie involuntară.

Ne plimbăm pe străzi. Prima impresie, care avea să dăinuie și ea: contrastele. Cel mai impresionant este cel al clădirilor, efigii aproape religioase ale ciclului etern de măreție, decădere și renaștere a lumilor. Desigur, un turist disciplinat și academic poate să parcurgă timpul istoric al Havanei mergînd cîțiva kilometri de la est la vest: „cronotopul“ fortărețelor militare din secolul al XVI-lea, cel al uluitorului baroc din epoca de înflorire colonială, începînd cu secolul al XVII-lea, cu diversele sale variante succesive, neoclasicismul european din secolul al XIX-lea, modernismul adus de americani în secolul XX și, în sfîrșit, arhitectura revoluționară, vag atinsă de moda sovietică, triumfătoare în Piața Revoluției, construită inițial în stil aproape mussolinian de un dictator pre-revoluționar. Dar toate acestea coexistă, se suprapun și se întrepătrund la fiecare pas cu ceea ce am putea considera favelas ale sărăciei extreme. Fac o fotografie cu Capitoliul, copie a celui american, printre rufele întinse la uscat din imobilul fără ferestre de vizavi. În plină stradă comercială, nimerim într-o „alimentară“ sordidă mirosind a petrosin, în care, pe bază de libreta (cartelă), populația își primește la preț redus rația de alimente de bază.

Îmi este tot mai clar că toate acestea se leagă între ele, că sînt sclipiri aleatoare ale unei imagini mult mai cuprinzătoare, ale unei „lumi“ pe care nu pot decît să o bănuiesc deocamdată. Vorba unei ghide: Asta ar fi, pe scurt. Dacă vreți să înțelegeți ceva, veniți aici vreo șase luni și apoi mai vorbim… 

Vintilă Mihăilescu este antropolog, pro­­fe­sor la Școala Națională de Științe Po­litice și Administrative. Cea mai recentă carte publicată: De ce este România astfel? (coord.), Editura Polirom, București, 2017.